CUPRINS

SCURT ISTORIC AL APARI IEI I EVOLU IEI MUZEELOR...........p.4Ț Ș Ț

MUZEUL ÎN CULTURA ROMÂNEASCĂ.................................................p.23

PRINCIPALELE MUZEE DE ISTORIE DIN ROMÂNIA......................p.29

CONCLUZII....................................................................................................p.70

BIBLIOGRAFIE..............................................................................................p.72

SCURT ISTORIC AL APARI IEI I EVOLU IEI MUZEELORț Ș Ț

Terminologia : muzeu – muzeologie – muzeografie, derivă din limba greacă, de

la Museionul grecesc – sanctuar al muzelor destinat studiului şi artelor, închinat

muzelor. Muza – zeiţa artelor; Clio – zeiţa istoriei; Euterpe – zeiţa muzicii;

Melpomene – zeiţa teatrului de tragedie; Talia – zeiţa teatrului de comedie; Urania

– protectoarea celor ce studiază astronomia (conform mitologiei greceşti, muzele

erau fiicele lui Zeus şi ale Mnemosinei. Ele îl înveseleau pe Zeus şi pe alte zeităţi.),

În marile centre ale Greciei elenistice se acordă o importanţă deosebită artelor,

teatrului, literaturii, filosofiei. Centrul destinat preocupărilor savante era muzeul

sau Museionul cu biblioteca proprie. În istoria muzeelor şi a bibliotecilor un

exemplu extraordinar îl formează Muzeionul din Alexandria cu celebra sa

biblioteca (sec. III î.Chr.). Erudiţii vremii acceptaţi la Museion primeau

indemnizaţii, locuinţe putându-se dedica numai studiului. În cadrul Museionului a

fost înfiinţată şi grădina botanică şi una zoologică. Medicii dispuneau de săli de

disecţie, astronomii aveau la dispoziţie observatorul astronomic. Museionul din

Alexandria a fost o adevărată academie de ştiinţe. Istoriografia consideră, că

Museionul din Alexandria a fost cea mai savantă instituţie a Antichităţii1.

Colecţii de ofrande, opere de artă se păstrau în locurile numite „Thesauroi”

construite, de obicei, în imediată apropiere a templelor. Unul dintre cele mai mari

tezaure de acest gen s-a păstrat la sanctuarul de la Delfi. Tezaurele de artă erau

mici muzee vizitate de vizitatori având chiar supraveghetori sau ghizi. Colecţiile

erau inventariate într-o formă de evidenţă scrisă.

Pentru colecţii de artă plastică grecii au înfiinţat pinacoteci – galerii de artă

(pinas = lemn, pinakes – tablourile pictate pe suport de lemn).

1Kenneth Hudson, O istorie socială a muzeelor, Editura tiin ifică, Bucureşti, 1979, p. 34-35.Ș ț

Respectul grecilor faţă de trecut istoric, faţă de opere de artă, ocrotirea

colecţiilor în locurile special amenajate dau naştere şi preocupării de conservare a

colecţiilor, protejarea lor contra furtului, condiţiilor climatice nefavorabile şi chiar

contra agenţilor distructivi foarte periculoşi mai ales pentru obiectele din lemn,

cariilor.

Colecţionarea obiectelor preţioase a fost, în Grecia antică, nu numai o

recunoaştere a valorii artistice. Nu putem vorbi, încă, de o conştientă adunare a

obiectelor cu valoare istorică cu gândul la păstrare pentru generaţii viitoare. Pe

lângă valoarea estetică a obiectelor din tezaure, acestea reprezentau şi o valoare

economică ce putea servi, ca un tezaur de stat, într-un moment dificil chiar puteau

fi convertite în arme sau bani.

Grecii au devenit dascălii romanilor în tainele artelor. Capodoperele artei

greceşti vor împodobi colecţiile de artă ale Romei antice şi a lumii întregi. Romanii

aduc din acţiunile lor militare opere de artă de pe întregul teritoriu al Imperiului.

Împăratul era cel mai mare proprietar al operelor de artă. În timpul împăratului

Augustus, arhitectul Vitruvius elaborează un tratat despre arhitectură: De

arhitectura în care se ocupă şi de construirea edificiilor speciale pentru adăpostirea

colecţiilor de artă – pinacoteci şi de construirea bibliotecilor2.

Împăratul Hadrian cunoscând De arhitectura a lui Vitruvius, a pus să i se

construiască în palatul său de la Tivoli două secţii de bibliotecă (pentru manuscrise

greceşti şi pentru manuscrise romane). Împăraţii sau aristocraţii romani pun să fie

reconstituite, la ei acasă, locurile, peisajele vizitate în campaniile militare (din

Grecia, Egipt) care reprezintă nucleele muzeelor de ştiinţele naturii sau grădinilor

botanice. Totodată, acolo, unde ei nu pot obţine originalele operelor de artă,

comandă copiile lor. Acest demers se va dezvolta în comerţul cu operele de artă. 2 Corina Nicolescu, Muzeologie generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1975, p.90.

Proprietarii statuilor, picturilor recurg şi la expunerea lor în faţa publicului. Villa

Adriana a supravieţuit într-o formă până în Evul mediu păstrând o imagine despre

atmosfera ce a domnit în Roma antică.

Oraşul Roma, din Antichitate şi până astăzi, este oraş muzeu. Monumentele,

statuile, alte obiecte de artă se aflau în aer liber, în faţa templelor, în pieţe, teatre.

Se consemnează existenţa supraveghetorilor, custozilor, ghizilor de specialitate.

Însuşindu-şi tezaurele popoarelor cucerite, romanii au manifestat o atenţie şi

preţuire pentru acestea la ei acasă. Împăratul Agrippa a fost primul care a încercat

să declare operele de artă un bun al statului, între altele şi cu intenţia de a oferi

posibilitatea oricui să le poată admira şi după cum spune Plinius „un fapt mult mai

valoros decât exilarea lor în casele de la ţară”.

Această efervescentă a culturii şi artei care s-a manifestat şi în primele acte de

înfiinţare conştientă a primelor nuclee de muzeu se va stinge o dată cu decăderea

civilizaţiei romane.

„E mult de când te-au părăsit cezarii, de când numele şi gloria ta au rămas în

seama grecilor ... . Fără prestigiul lui Petru şi Pavel, tu, Roma, de mult ai fi avut un

jalnic sfârşit”3.

Prăbuşirea Imperiului roman aduce cu sine şi prăbuşirea culturii şi civilizaţiei

greco-romane. Noua religie - creştinismul, prin concepţia sa, va contribui, o dată

cu popoarele migratoare, la desconsiderarea culturii vechi. „Noul val” va declara

idoli păgâni tot ce a avut legătură cu arta antică. Este o perioadă, când nu se face

artă, nu se colecţionează obiecte preţioase şi de artă.

Ideologia epocii are câţiva susţinători:

3 Claudia Stoicesu Cleja, Sub semnul muzeului. Arta de a privi, Editura Minerva, Bucureşti, 1983, p.78-79.

Climent din Alexandria a fost activ încă înaintea căderii Imperiului Roman

(începutul sec. III). Citând din Vechiul Testament, Climent din Alexandria se

declară duşman al artei greceşti, chiar dacă este un bun cunoscător a acesteia.

Pozitiv, din punctul nostru de vedere este, că el a întocmit o listă a principalelor

statui aflate în temple. Conform doctrinei sale, nu numai arta veche era

condamnată la dispariţie, dar el se opune vehement şi împotriva creaţiei unei arte

noi. Climent din Alexandria nu era singurul reprezentant al Evului Mediu timpuriu

certat cu ars antică4.

Tertullian (160-245) demonstrează în scrierile sale, ca şi în aceste vremuri

nefavorabile pentru creatorii de obiecte cu valoare artistică, aceştia totuşi produc.

Dovada fiind condamnarea artiştilor care creează în continuare idoli, chiar dacă ei

se declară creştini.

Susţinătorii religiei creştine, după ce la început au contribuit la distrugerea unui

număr mare de opere de artă, treptat vor accepta creaţia artistică. Va reîncepe

activitatea de tezaurizare şi aceasta preocupare se va desfăşura tocmai sub cupola

bisericii medievale. Se vor reutiliza vechile edificii ale templelor, dar se vor

construi şi altele noi, se vor construi mănăstiri care toate la un loc vor deveni

depozitare ale noilor tezaure. În atenţia noilor colecţionari vor intra în primul rând

gemele şi cameele, bijuterii şi obiecte din metale preţioase utilizate pentru

împodobirea crucifixelor, copertelor primelor codexuri. Unele tezaure antice

păstrate vor deveni tezaure medievale şi se vor păstra în locurile numite reliquare.

Unul dintre cele mai vechi tezaure ale acestei epoci a fost descoperit la Monza

de lângă Milano şi este databil cu secolul al VI-lea. S-a păstrat până în zilele

noastre şi este expus pentru vizitatori.

4 Horia C. Matei, Civiliza ia lumii anticeț , Editura Eminescu, Bucure ti, 1981, p. 123.ș

Opusa artei antice greco-romane va deveni în secolul N arta bizantină. Locul

Romei, oraş muzeu, va fi luat de Constantinopol, iar după scurtă vreme Bizanţul îşi

va lăsa amprenta asupra culturii apusene. Europa apuseană va depăşi treptat

stigmatul întunericului şi va păşi spre Renaşterea carolingiană.

Renaşterea carolingiană s-a desfăşurat la nord de Alpi în contact vizibil cu

cultura bizantină. La curtea regilor franci se adună obiecte preţioase din Bizanţ:

obiecte de aur, argint, fildeş, bijuterii, stofe.

Carol cel Mare (742-814) considerat de unii istorici „părintele civilizaţiei

europene” a fost un mare colecţionar, dar şi patron al artelor. În capitalele tării va

pune bazele unor tezaure dovedind o mare admiraţie faţă de arta greco-romană, dar

şi de cea bizantină. În timpul domniei lui bibliotecile şi muzeele europene s-au

îmbogăţit cu un număr mare de piese de artă, dar şi cu manuscrise de o valoare

inestimabilă. În scriptorii presărate pe întinderea întregii ţări se copiau

manuscrisele autorilor antici, se iluminau, se corectau, dar cele mai vechi şi

preţioase piese se şi restaurau5. Carol cel Mare a adunat în biblioteca sa personală

cele mai frumoase manuscrise, dar avea obiceiul să le şi dăruiască. (un exemplu al

epocii carolingiene se află în fondul de manuscrise al Bibliotecii Batthyaneum din

Alba Iulia - Codex aureus, un Evangheliar copiat într-unul din scriptoriile

carolingiene în jurul anului 810).

După apunerea imperiului carolingian colecţionarea obiectelor de valoare a

rămas în atenţia bisericii. Bisericile şi mănăstirile europene vor funcţiona ca

„veşmintarii” sau „clisiarniţe” – tezaure pentru relicve de preţ. În unele cazuri se

construiau anexe special amenajate pentru păstrarea tezaurelor, ba uneori chiar

pentru a avea posibilitatea publicul să le privească. În acest context trebuie

5 Michel Mourre, Dictionnaire Enciclopedique d histoire, vol. 1, Bordas Larousee, Paris, 1998, p. 1345-1349.

subliniată existenţa preocupării de inventariere a colecţiilor, ceea ce este un pas

important spre conştientizarea valorii şi acordarea atenţiei pentru păstrarea lor

pentru viitor. Pe teritoriul Germaniei din aceste inventare s-au dezvoltat în unele

cazuri cataloage de expoziţie.

Începând cu „Renaşterea carolingiană” civilizaţia Europei occidentale se va

întoarce periodic spre Antichitate în domeniul artei, filosofiei, literaturii

(Umanismul, Renaşterea). Pe lângă tezaurele bisericilor şi mănăstirilor, după moda

romanilor şi primii reprezentanţi ai Evului mediu european vor începe să pună

bazele unor colecţii particulare. Printre primii colecţionari atestaţi documentar se

pot menţiona Giordano Orsini de la Roma, care în secolul al XII-lea a pus bazele

unui cabinet de antichităţi, care se va transforma în timp într-un muzeu public6.

În anul 1162, printr-un edict dat la Roma, Columna Traiana va fi declarată

monument al eternităţii. Acest edict poate fi considerat un început al legislaţiei

privind ocrotirea monumentelor istorice. Tot de Roma se leagă şi activitatea

eruditului Cyriacus de Ancona (1391-1449), părintele arheologiei care a realizat

descrierea ştiinţifică a monumentelor antice ale Romei încercând să reconstituie

oraşul antic7.

Renaşterea europeană aduce cu sine refuzul absolutismului dictaturii spirituale a

bisericii. Omul îşi întoarce privirea spre Antichitatea greacă şi romană; învaţă

limba greacă; se copiază şi chiar se tipăresc autorii clasici. Artiştii epocii creează

opere de artă în Italia, Spania, Franţa, opere ce vor umple cele mai importante

muzee europene.

6 Ibidem.

7 Claudio Rendina, Roma ieri, oggi e domani, I, Newton Compton Editori, Roma, 2007, p. 123-125.

Între cei mai mari patroni ai artei renascentiste, dar şi colecţionari se aflau papii

având acces, dar şi cultura necesară, pentru preţuirea operelor de artă. Se cunoaşte

inventarul colecţiei papei Paul al II-lea adăpostită în Palazzo Venezia de la Roma,

care în sine este, un monument al Renaşterii, dar în el a fost adăpostită şi celebra sa

colecţie de obiecte preţioase: geme, camee, tablouri, bijuterii, piese numismatice,

statui etc. Papii prin cultura lor şi accesul la opere de artă vor crea importante

colecţii de artă, dar vor fi şi patronii marilor artişti ai vremii.

Sixtus al IV-lea, printr-o bulă papală (unul dintre primele acte normative pentru

ocrotirea patrimoniului unei ţări), va încerca să oprească exportul pieselor de artă

din Italia, iar în jurul anului 1471 va contribui la construirea muzeului de pe

Capitoliu, în care au fost puse la adăpost numeroase opere de artă.

Familia de Medici prin Cosimo (1389-1464), Piero (1416-1469), Lorenzo

(1448-1492) va pune bazele celor mai importante muzee din Florenţa (Museo dei

codici e cimeli artistici a fost fondat la Florenţa de Lorenzo Magnificul). De la

Cosimo s-a păstrat o declaraţie de suflet prin care el dezvăluie atitudinea sa fată de

artă: „Toate aceste lucruri mi-au oferit şi îmi oferă o mare mulţumire şi sentimente

de împlinire ... : eu le-am realizat în numele D-lui, pentru oraş şi în numele

conştiinţei mele”.

În perioada Renaşterii noţiunea muzeu îşi va găsi un loc stabil în civilizaţia

europeană având ca exemplu museioanele greceşti. În atenţia colecţionarilor vor

sta piesele artei greco-romane, bizantine, dar şi pictura contemporană, piese

numismatice, bijuterii tapiserii etc.

Jean de France, ducele de Berry, a fost un colecţionar care şi-a depăşit epoca.

Se remarcă printr-o atitudine de estet şi iubitor al lucrurilor frumoase şi preţioase.

El a pus bazele unei mari colecţii particulare care se remarcă printr-o abordare

aproape ştiinţifică Jean de France este poate primul colecţionar care ne-a lăsat o

evidenţă - un inventar al colecţiei sale de la 1413. Inventarul păstrat dezvăluie

diversitatea colecţiilor sale: bijuterii, tapiserii, pietre preţioase, camee, geme, piese

numismatice, tablouri şi oferă descrierea lor ca tehnică şi stil, chiar preţul lor.

Museum Giovianum a fost fondat în jurul anului 1520 de Paolo Giovio (l483-

1552) în localitatea Como în Italia. Giovio a strâns într-o interesantă colecţie efigii

de savanţi, poeţi, oameni de stat, împăraţi etc. şi nu s-a oprit numai la Italia. A

obţinut copii acolo, unde nu putea intra în posesia originalului. De la colecţionare

s-a ajuns mai târziu, spre elaborarea unei opere ştiinţifice de italianul Vasari care,

inspirat de colecţia lui Giovio a scris Vieţile celor mai mari pictori, sculptori şi

arhitecţi apărută în anul 15508.

Pe teritoriul Germaniei şi al Austriei, la curţile princiare păstrându-se tradiţia

carolingiană se va colecţiona cu mare înflăcărare. Reprezentativ era totul ce era

scump. Atrag atenţia rarităţile, curiozităţile din natură. În Franţa, în secolul al XVI-

lea Francisc I va pune bazele colecţiilor regale în palatul Fontainebleau. A pus să-i

se aducă din Italia opere de artă antică, dar el a chemat la curtea sa şi pictori

contemporani francezi şi italieni. Francisc I va pune bazele muzeului Louvre.

Urmaşul său, Henric al IV-lea va invita restauratori olandezi care urmau să

restaureze piesele colecţionate de Francisc.

În jurul anului 1542 apare o nouă modalitate de obţinere a pieselor de valoare

prin licitaţie publică, care are loc pentru prima oară la Anvers în Belgia.

8 Kenneth Hudson, op.cit., p. 56.

Renaşterea este perioada unor mari colecţionari, colecţiile lor parţial sau total

pot fi regăsite astăzi în toate muzeele lumii. Este şi o perioadă a mecenatismului.

Artiştii se pregătesc să treacă spre noul gen numit „1'art pour 1'art”9.

Pasiunea de colecţionar, dragostea pentru frumos, dar şi dorinţa de posesiune au

contribuit pe tot parcursul istoriei la formarea colecţiilor particulare şi a primelor

muzee.

Încă în secolul al XVI-lea vor lua naştere în Italia, Franţa, Germania şi Anglia

aşa numite cabinete de curiozităţi: chambre des merveilles, Wunderkammer,

Rüstkammer, Schatzkammer. Tot acum se poate vorbi şi de dezvoltarea primelor

2-3 tipuri de muzee: muzeul de istorie, muzeul de ştiinţe naturale sau muzeu de

antichităţi.

Spre sfârşitul secolului al XVI-lea şi la începutul celui următor, în cetatea

Pragăi Hradèany, Rudolf al II-lea von Habsburg (1552-1612) va pune bazele unei

colecţii impresionante ca număr de obiecte şi valoare artistică şi materială. Rudolf

al 11-lea a dus arta colecţionării la apogeu. A fost un colecţionar manierat, un estet

educat şi a creat cea mai mare colecţie de obiecte de valoare a vremii sale în

Europa. În burgul de la Praga a adunat bijuterii, ceasuri, obiecte din metale

preţioase, instrumente tehnice şi tablouri. Impresionanta sa colecţie a început să se

disperseze imediat după moartea sa. O parte a ajuns la Viena, reşedinţa

Habsburgilor. La 1648, după atacul suedezilor asupra Pragăi, regina Suediei a luat

o parte din picturi care după moartea acesteia au ajuns la Roma. Alte piese au fost

identificate în muzeele londoneze.

Istoria acestei colecţii este susţinută de existenta unui inventar al colecţiei lui

Rudolf care a avut 137 de file in folio, inventar elaborat înaintea războiului de 30

9 Ibidem, p. 56.

de ani. Astăzi, în galeriile de artă a Cehiei se află o parte nesemnificativă din

vechea colecţie a lui Rudolf al II-lea.

În anul 1683 se deschide muzeul Universităţi din Oxford care s-a dezvoltat din

Ashmolean Museum având colecţii din domeniile ştiinţelor naturii, arheologie,

geologie. Se păstrează un catalog al pieselor colecţiei primare din anul 1656 (al lui

John Tradescant, care îşi dăruieşte colecţia lui Elias Ashmole şi acesta, la rândul

său o donează universităţii).

Pe parcursul secolului al XVII-lea, la Roma înflorea comerţul cu piesele de artă.

Tablourile erau expuse în prăvălii specializate, unde veneau colecţionarii din toată

Europa să cumpere sau cel puţin să privească. Comerţul cu arta este prosper şi în

Anglia, ocupându-se cu el galeriile de artă10.

Cea mai veche lucrare în care se pune problema organizării unui muzeu îi

aparţine lui Samuel Quiccheberg din Anvers, Belgia şi a apărut în anul 1565 având

titlul Inscriptiones vel tituli theatri amplissimi .... Autorul construieşte planul unui

muzeu ideal. Prevede 5 secţii şi toate mai sunt divizate încă în 10 subsecţii.

Quiccheberg prevede clasificarea întregii ştiinţe umane. Colecţiile muzeale sunt

considerate de el martorii trecutului şi reprezintă creaţia naturii şi a omului.

Sistemul creat este enciclopedic şi complex.

Găsirea unei clasificări ideale a întregii ştiinţe umane i-a preocupat pe erudiţi.

Clasificarea ştiinţelor a fost rezolvată de Melville Dewey prin descoperirea

sistemului zecimal (CZU = clasificarea zecimală universală) folosit în cele mai

mari biblioteci universale11.

10 Corina Nicolescu, op.cit., p. 79.

11 Ioan Opri , ș Transmuseographia, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000, p. 34.

Dintre încercările de-a elabora un manual de muzeografe poate fi menţionată

cea a lui Pierre Borel: Les Antiquitez din anul 1649. Borel este preocupat de rolul

pe care-l joacă acele cabinete de curiozităţi, la modă în secolul al XVII-lea. În

lucrarea sa găsim lista celor mai importante cabinete de curiozităţi europene ale

secolului al XVII-lea.

Bazele muzeografei modeme se vor clădi prin eforturi intelectuale pe tot

parcursul Evului mediu. De la sporirea numărului colecţiilor se va trece către

specializarea lor, sistematizarea şi până la preocupări de conservare, uneori chiar

restaurare. De la o colecţie de curiozităţi, de multe ori constituită la întâmplare, se

va trece spre un muzeu specializat. Apariţia tratatelor de specialitate sau lucrărilor

teoretice va face din colecţionare, iniţial o îndeletnicire pentru petrecerea plăcută a

timpului o ştiinţă în devenire.

Secolul al XVIII-lea debutează prin editarea primului tratat de specialitate.

Negustorul englez Caspar Neickel tipăreşte la Hamburg în anul 1727 lucrarea

Museographia. Lucrarea are caracter ştiinţific şi cuprinde sfaturi pentru

organizarea unui muzeu modern. Neickel atrage atenţia asupra vocabularului

folosit în muzeografia vremii. Se opreşte la ideea abordată de mulţi colecţionari ai

vremii - fondarea muzeelor universale, ideea căreia i se opune categoric. Susţine,

că în nici un cabinet de curiozităţi nu se mai pot aduna produsele create de om din

toată lumea în număr complet. Neickel oferă colecţionarului, viitorului muzeograf

un ghid practic pentru organizarea expoziţiilor, a depozitelor şi este preocupat şi de

construirea edificiilor specializate pentru ocrotirea patrimoniului muzeal.

Valoarea operelor de artă va creşte, ceea ce pune problema ocrotirii, conservării

şi chiar restaurării pieselor de valoare constituite în colecţii şi muzee (ateliere de

restaurare de la Florenţa, Roma, Napoli, Veneţia, Dresda, Paris).

Pe bazele puse în secolele precedente, în capitalele europene se vor dezvolta pe

parcursul secolului al XVIII-lea numeroase muzee care vor supravieţui până în

vremurile noastre. Ţarul Petru cel Mare, un mecena şi în acelaşi timp un mare

iubitor de artă, a influenţat fondarea muzeelor din Sankt Petersburg şi Moscova. La

Academia de ştiinţe din Sankt Petersburg a fost deschis publicului în anul 1734 un

cabinet de curiozităţi care cuprindea mai ales piese etnografice şi piese din

domeniul ştiinţelor naturale. Prin contribuţia ţarului s-a înfiinţat cea mai bogată

colecţie de obiecte de aur din lume, la Ermitaj din Sankt Petersburg. Petru cel Mare

a dat o lege prin care se interzice topirea obiectelor cu valoare istorică din metale

preţioase12.

Ţarina Ecaterina a II-a va continua patronarea muzeelor ruseşti. Negustorii

ţarinei vor pătrunde pe pieţele obiectelor de artă din întreagă Europa. În acest

context vor fi cumpărate bibliotecile lui Diderot şi Voltaire. Se aduc colecţii din

Germania, Anglia, Italia. Ecaterina a II-a nu numai că va cumpăra piese de artă mai

vechi, ci ea va face comenzi şi artiştilor contemporani cumpărând nu numai

pictura, dar şi opere de artă decorativă. O mare concentrare de piese va necesita

construirea unor edificii speciale. Pe lângă Palatul de iarnă şi Ermitaj pe lângă care

în anul 1775 va fi construit Marele Ermitaj, între anii 1840-1849 se va construi

Noul Ermitaj.

În prima jumătate a secolului al XVIII-lea se va ajunge treptat la tot mai îngustă

specializare a muzeelor. Colecţiile vor fi organizate după tipurile obiectelor.

Săpăturile arheologice întreprinse în Egipt, Grecia, Italia, Mesopotamia vor

îmbogăţi colecţiile muzeelor europene cu un număr tot mai mare de obiecte. Din

aceste muzee se vor dezvolta muzeele universale.

12 Ibidem.

Unul dintre cele mai de seamă muzee europene dezvoltat iniţial ca primul

muzeu naţional ajungând în timp la dimensiuni universale este British Museum.

Graţie parlamentului britanic, în anul 1753 se va cumpăra pentru British Museum o

mare colecţie de obiecte şi biblioteca ce au aparţinut lordului Hans Sloane

conţinând 80.000 de piese de valoare deosebită din domeniile ştiinţelor naturii,

etnografiei: plante, animale împănate, fosile, minerale, antichităţi, arme, monede,

cărţi, piese de artă. Cuprinsul colecţiei este cunoscut din descrierea vizitei din anul

1748 încă în muzeul Sloane a prinţului şi prinţesei de Wales. Descrierea vizitei

oferă un fel de ghidaj prin colecţiile Sloane. Acestei colecţii i s-au mai adăugat şi

altele formând muzeul naţional al Angliei. În anul 1759 muzeul, conform statutului

sau era împărţit în 3 secţii: 1) cărţi tipărite; 2) manuscrise şi medalii; 3) creaţii ale

naturii şi omului13.

Muzeul naţional al Angliei a fost conceput de la început ca o instituţie ştiinţifică

având ca scop primar cercetarea materialelor colecţionate. Colecţiile muzeului s-au

îmbogăţit semnificativ în urma cercetărilor arheologice întreprinse de W. Hamilton

în Italia, la Napoli. Regulamentul iniţial al muzeului stipulează şi accesul

vizitatorilor. Din momentul deschiderii muzeului pentru public (l759), conducerea

a afişat o listă de instrucţiuni şi reguli privitoare la vizitarea şi funcţionarea

muzeului.

„Dezvoltarea culturii de specialitate de-a lungul secolelor al XVIII-lea şi al

XIX-lea a avut drept consecinţă inevitabilă crearea complexului de inferioritate pe

care îl capătă omul simplu în fata unei opere de artă. Atâta vreme cât pictura

religioasă, statuia sau chivotul au rămas în biserică ... ele aparţineau tuturor ... .

Odată a transplantarea lor în galeria de artă, se introduce o altă scară de valori. ...

13 Ibidem, p. 90.

Muzeele a teribila capacitate de a le crea oamenilor simpli un complex de

inferioritate”14.

În Parisul deceniului 8 al secolului al XVIII-lea, o dată cu revolta crescând

împotriva curţii regale şi a aristocraţiei, poporul va cere ca patrimoniul cultural

naţional să intre în posesia întregului popor. Prin Revoluţia Franceză se încheie o

etapă istorică şi o dată cu această şi o etapă a evoluţiei muzeelor şi muzeologiei.

După Revoluţia Franceză (l789) majoritatea muzeelor va deveni instituţie de stat.

Muzeele vor face parte din sistemul instituţiilor educaţionale, vor deveni centre de

cercetare ştiinţifică în domeniul istoriei, arheologiei, istoriei artelor, istoriei tehnicii

şi ştiinţelor naturii.

Trecerea de la o colecţie particulară spre una de stat nu era una simplă. Una din

etapele peste care trebuia să treacă muzeele franceze era cea de depăşire a tentaţiei

de a distruge tot ce se afla în proprietatea reprezentanţilor vechiului regim.

Unul dintre iluminiştii francezi Diderot a dat prin intermediul Enciclopediei

franceze (vol. IX) model de organizare pentru muzeul Louvre. Diderot propune

formarea unui centru cultural şi artistic comparabil cu Mouseionul din Alexandria.

Propunerile lui au fost reţinute în cea mai mare parte. La parterul palatului

propune organizarea expoziţiei de sculpturi, la etaj galeria de artă. Pe lângă acestea

urmau să fie organizare colecţii de medalii, numismatice şi o vastă bibliotecă. La

10 august 1793 în palatul Louvre va fi deschis primul muzeu de stat al Franţei

numit Muzeul Republicii. Napoleon va numi o comisie de specialişti care se vor

ocupa completarea colecţiilor. Acestea vor fi completate cu inventarul adus din

ţările în care s-au purtat războaiele napoleoniene (Italia, Egipt). Muzeul Louvre se

va dezvolta cantitativ, dar şi calitativ existând o preocupare permanentă pentru

14 Ibidem.

cercetare ştiinţifică. La 1803 a funcţionat sub noul nume Musée Napóleon. În anul

1815 o parte a operelor de artă străine au fost înapoiate proprietarilor de drept.

Popularizarea artei prin deschiderea muzeelor pentru public va contribui

lărgirea orizontului acestuia, dar apare şi o altă posibilitate, cea de a valorifica prin

cercetare patrimoniul muzeal şi naţional. În palatul Versailles s-au concentrat

colecţii provenite din mănăstiri şi de la familiile nobiliare. Iniţial organizat ca

depozit şi acesta, va fi deschis spre vizitare în anul 179715.

Tendinţa muzeologiei franceze a fost treptat preluată şi în alte ţări. În secol al

XIX-lea în capitalele Europei încheie construirea unor edificii specializate pentru

muzee. Între primele poate fi numită clădirea monumentală destinată Gliptotecii de

München (1816-1830). La Berlin între anii 1823-1830 se finalizează construcţia

muzeului oraşului. Se construiesc muzeele la Köln, Hamburg, la 1823 British

Museum 1839 cel din Oxford; devenite muzeele naţionale: 1802-1848 Budapesta,

1818-184f Praga, Viena, Varşovia, 1864 Bucureşti.

În secolul al XIX-lea se fixează ideea separării colecţiilor. Din vechile cabinete

de curiozităţi se vor desprinde colecţii de artă şi vor apare galerii de artă, colecţii

cu piese privind istoria tehnicii, ştiinţele naturii, colecţii de istorie etc. Conceptul

unui muzeu naţional i se opune conceptul muzeului universal. Muzeele Europei

occidentale au fost iniţial fondate pe principii naţionale, dar prin îmbogăţirea

colecţiilor prin donaţii, achiziţii, cercetări arheologice proprii, aceste două

concepte se vor suprapune. Muzeele mari naţionale ori universale sunt completate

de un număr mare al muzeelor mai mici, îngust specializate, independente: căile

ferate, ceasuri, maşini, porţelanuri, casele memoriale, mănăstireşti, muzee în

castele şi burguri etc.

15 A. Thibault, Istoria Universală Larousse, Editura Rao, Bucure ti, 2006, p. 345-347.ș

Evoluţia muzeelor americane a suferit un alt proces decât în cazul muzeelor

europene. Pe cât muzeele europene se dezvoltată, în cele mai multe cazuri, din

colecţii particulare, în America apare mai întâi muzeul public şi doar mai târziu vor

fi create colecţii sau chiar muzee particulare. Ideea muzeului pus la dispoziţia

societăţii este adânc înrădăcinată în America16.

Conform istoriografiei americane, primul muzeu este Charleston Museum din

Carolina de Sud cu publicaţie periodică Charleston Museum Quarterly. Muzeul a

fost înfiinţat de Societatea Bibliotecii din Charleston fondată în anul 1748. O dată

hotărâtă înfiinţarea muzeului, Societatea face un apel scris către locuitorii oraşului

şi a zonei cerând donarea pieselor în vederea organizării expoziţiilor. În câţiva ani

Muzeul din Charleston a obţinut o cuprinzătoare colecţie de animale, păsări, arme,

îmbrăcăminte şi obiecte bizare. Unele piese proveneau din Noua Zeelandă, Egipt,

China etc. La 1857 muzeul este considerat cel mai bun muzeu şi va deveni o

instituţie publică modernă. Multe muzee americane au fost formate pe aceleaşi

principii ca cel din Charleston.

O singură persoană va fonda Muzeul Peale din Philadelphia, cu toate acestea

muzeul nu a fost niciodată considerat unul particular. Ofiţerul Charles Wilson

Peale a inaugurat muzeul său în anul 1782 pe baza unei colecţii de 40 de tablouri

reprezentând portretele colegilor săi pictate de el în timpul Războiului pentru

Independentă. Peale a hotărât să construiască pentru colecţia sa o clădire specială

iluminată de sus. A fost prima galerie de artă cu un asemenea proiect. K. Hudson

concluzionează prin compararea atmosferei ce domnea în muzeele britanice cu cea

din muzeele americane, elitismul britanic opunându-se concepţiei democratice

16 Ioan Opri , ș op.cit., p. 67.

americane. Succesul întreprinderii lui Peale l-a obligat pe fondator să extindă

expoziţia, muzeul devenind unul naţional17.

La 1799, în Salem fondează Societatea Maritimă a Indiilor Orientale un alt

muzeu public şi independent. În anul 1866 muzeul dezvoltat a fost „înghiţit” de un

alt muzeu, în final formând Peabody Museum care funcţionează până astăzi.

Cele trei muzee americane date ca exemplu au o caracteristică comună - au

apărut întâmplător, puţin haotic, lipsite de metodă sau sistem trezind, însă, un uriaş

interes în rândul populaţiei.

Muzeul modern al secolului nostru se formează în prelungirea instituţiilor din

perioada precedentă. În secolul nostru s-au marcat două etape importante în

dezvoltarea muzeelor şi a muzeologiei: perioada interbelică relativ calmă, fără

transformări politice deosebite; a doua etapă, cea pe care o trăim şi care a adus

schimbări esenţiale în viaţa politică, economică, culturală. Pentru noi, ultimul

deceniu ar trebui să fi adus democratizarea culturii, depolitizarea şi demitizarea ei

şi o dată cu acestea şi democratizarea muzeului.

După încheierea luptei de „determinare naţională” în Europa, ideea muzeului

naţional este considerată o idee depăşită. Muzeologia contemporană tinde spre

susţinerea muzeelor zonale, regionale cu expoziţii reprezentative geografic şi

îngust specializate. Rămâne actuală şi ideea muzeului particular sau al unui muzeu

patronat de o fundaţie18.

17 Corina Nicolescu, op.cit., p. 187.

18 Ibidem.

Muzeului contemporan i s-a adăugat o secţie extrem de importantă, laborator de

conservare şi eventual şi de restaurare de care este legată şi activitatea propriu-zisă.

Astăzi muzeul este o instituţie educativ ştiinţifică care trebuie să se apropie de

publicul său vizitator, de multe ori ieşind din edificiu. Nu ar trebui să funcţioneze

într-un circuit închis, ci printr-o muncă calificată să iese în întâmpinarea

vizitatorilor.

MUZEUL ÎN CULTURA ROMÂNEASCĂ

Muzeele româneşti s-au dezvoltat din mai micile colecţii particulare,

constituite în cele mai multe cazuri din piesele rezultate din campaniile arheologice

sau din descoperiri întâmplătoare. Informaţiile provenite de la călătorii străini

vorbesc, în Transilvania secolului al XVI-lea despre obiecte sau inscripţii

epigrafice risipite pe câmpurile cu ruine antice sau în puţine colecţii particulare.

Fragmente provenite din construcţii romane erau încastrate în monumentele

romanice şi gotice (Densuş, Strei-Sângiorgiu, Alba Iulia etc). Pot fi amintiţi J.

Bongars sau Pierre Lescalopier, student francez la Padova, care a redactat un

interesant jurnal de călătorie în anul 1574. Călătorind de la Veneţia la

Constantinopol el a traversat între altele „Valahia, Transilvania sau Dacia,

Ungaria”. Jurnalul lui Lescalopier publicat la 1921 este o contribuţie la cunoaşterea

stării monumentelor. Johannes Mezerzius, arhidiacon de Alba Iulia şi Cluj a

alcătuit în secolul al XVI-lea o colecţie de inscripţii epigrafice pe care le publică19.

Cele mai vechi colecţii de obiecte preţioase din Transilvania sunt cele

colegiilor din Sibiu (l446), Târgu Secuiesc (l686), Oşorhei (1696), Târgu Mureş

(l708), Aiud (l796). Din jurul anul 1790 datează o colecţie de artă ce a aparţinut

guvernatorului Transilvaniei Samuel Brukenthal de la Sibiu. Instalată în palatul său

de la Sibiu, colecţia a fost deschisă publicului în anul 1817 ca primul muzeu public

în ţară.

În secolul al XIX-lea se înfiinţează colecţii de piese de valoare pe lângă

liceele româneşti: Satu Mare (l804), Mediaş (1840), Blaj (1850), Braşov, Năsăud

etc.

19 Marin Mihalache, Ghidul muzeelor din România, Editura tiin ifică, Bucureşti, 1972, p. 54.Ș ț

Termenul muzeu a pătruns în limba română din Europa apuseană.

Constantin Negruzzi în Opere vol. I aminteşte muzeele Italiei; Alecu Russo

foloseşte forma neasimilată, musè. Dimitrie Cantemir în Hronic descrie muzeele ca

şi „cămările unde stau la ceteală sau la învăţătură oamenii”20.

Aflate în circulaţie liberă, în secolele trecute, un mare număr al obiectelor de

valoare artistică şi istorică va fi exportat cu diferite ocazii în ţări străine. După cum

apreciază Virgil Cândea astăzi, în jur de 120 000 de bunuri culturale româneşti se

află în muzeele, bibliotecile şi arhivele din străinătate. Această „hemoragie

culturală” poate fi urmărită de la Matei Corvin, prin împăratul Carol al Vl-lea

cunoscuţi iubitor de artă şi mari colecţionari. În Cabinetul imperial de antichităţi de

la Viena au fost duse piesele descoperite în campania arheologică de la Mehadia,

Micia. Giuseppe Ariosti a achiziţionat în anul 1729 inscripţii romane din

Transilvania, unele se află încastrate în pereţii sălii baroce Pruncksaal de la

Hoffbibliothek din Viena.

Împotriva acestui export al culturii au început să vocifereze erudiţii, chiar

colecţionarii transilvăneni. La 1835 János Kemény, un colecţionar transilvănean se

opune acestui fenomen. George Bariţiu scrie în anul 1839 despre „grosul

vandalism al veacurilor trecute care a distrus o mulţime de monumente”. La 5

aprilie 1851 se adresează Andrei Şaguna slujitorilor bisericii printr-o circulară

cerând să fie protejate documentele şi cartea veche. Tot la mijlocul secolului al

XIX-lea AI. Papiu Ilarian declară: „O naţiune ce nu-şi cunoaşte istoria, se asemenă

fiinţelor lipsite de memoria celoru trecute: ... ea nu se cunosce pre sine însăşi; nu

scie de unde şi cumu rezultă starea de faţă ...”21.

20 Ioan Opri , ș op.cit., p. 5.

21 Idem, Istoria muzeelor din România, Editura tiin ifică, Bucureşti, 1994, p.28-31.Ș ț

Sfârşitul secolului al XIX-lea se remarcă prin înfiinţarea unui număr mare de

muzee în Transilvania. Prin stăruinţa oamenilor de cultura români, maghiari, saşi s-

au deschis după anul 1861 muzeele din Deva (1882), Alba Iulia (1887-1888), Baia

Mare (1889), Satu Mare (1891), Arad (1892) etc. În urma apelului lui Timotei

Cipariu, din donaţiile lui Iacob Mureşanu, Axente Sever, Aron Pumnu, Simion

Balint, George Bariţiu, la Blaj a luat fiinţă un nou muzeu românesc. La Sebeş, prof.

Wilhelm Schuster, iniţiatorul săpăturilor arheologice de la Petreşti (1856-1866) a

organizat un muzeul liceal. Tot la Sebeş, călătorul Franz Binder a adus din

călătoriile sale prin Africa (18491862) o extraordinară colecţie etnografică, astăzi

parţial în muzeul mixt din Sebeş şi la Sibiu.

Prin decretul 648/1864 al lui Al.I. Cuza a fost întemeiat Muzeul Naţional de

Antichităţi la Bucureşti odată cu Universitate din Bucureşti. Colecţiile de bază a le

muzeului s-au înfiinţat cu 30 de ani mai devreme prin Alexandru Ghica, care la

1834 pune bazele unui Muzeu de Antichităţi pe lângă Colegiului Sf. Sava. Acestea

au fost îmbogăţite datorită lui Al. Odobescu, Al.I. Cuza şi alţii. Muzeul Naţional de

Antichităţi a mai crescut în urma circularei banului Mihalache Ghica, prin care a

chemat la strângerea obiectelor de valoare la muzeu. Circulara este un act prin care

se fac demersuri pentru ocrotirea patrimoniului ţării. Muzeului de Antichităţi i s-a

donat în anul 1841 tezaurul de la Pietroasa. Din colecţiile MNA au făcut parte

colecţii arheologice, piese provenite din mănăstiri, opere de artă. În funcţie de

director al muzeului s-au schimbat importantele personalităţi ca: Al. Odobescu,

Grigore Tocilescu, August Treboniu Laurian, Vasile Pârvan şi alţii. În timpul lui

Grigore Tocilescu muzeul a funcţionat conform unui statut. Tot el a elaborat şi o

Lege pentru conservarea şi restaurarea monumentelor istorice (1883).

Asociaţiunea Transilvană pentru literatura română şi cultura poporului

român s-a constituit la Sibiu în octombrie/noiembrie 1861 prin cuvântarea lui

Andrei Şaguna şi Timotei Cipariu. ASTRA se va ocupa de editarea cărţilor,

popularizarea ştiinţei şi culturii, va susţine înfiinţarea şcolilor româneşti (Şcoala

civilă de fete de la Sibiu în 1886) şi în acelaşi timp Astra pune bazele unui Muzeu

istorico-naţional la Sibiu în anul 1881. La 28 august 1897 se aprobă întemeierea

unei Case Naţionale la Sibiu care va fi inaugurată în anul 1905 o dată cu Muzeul

Naţional al Românilor. Astra a patronat activitatea Muzeului regional Hunedoara,

proiectul Muzeului moţilor la Abrud şi Câmpeni, la Vidra Muzeul dedicat lui

Avram Iancu (deschis la 1 septembrie 1924), redeschiderea Muzeului Unirii de la

Alba Iulia în mai 1929 etc. Astra editează si o revistă Transilvania22.

Comisiunea a fost fondată în anul 1892 la Bucureşti. Nu era deţinătoare de

monumente istorice sau colecţii, ea avea misiunea de a le ocroti pe acestea.

Membrii Comisiunii aveau în program descoperirea monumentelor neintrate în

circuitul ştiinţific, de-a le proteja, conserva pe cele cunoscute şi în unele cazuri se

ocupau şi de restaurarea lor. După anul 1918 a început o activitate extraordinară

datorită unor intelectuali de marcă - membri ai CMI.

Dintre primele realizări face parte Legea pentru conservarea şi restaurarea

monumentelor istorice la 1919. După apariţia legii a urmat o serie de dispoziţii şi

acte normative date de CMI. Toate bisericile construite până la anul 1834 au fost

declarate monumente istorice urmând să fie publicată lista acestora.

La Chişinău, Cemăuţi, Craiova, Lugoj, Cluj au fost create regionalele CMI

care urmau să se ocupe de conservarea şi protejarea monumentelor. Trebuie

amintit în acest context Nicolae Iorga, Petre Antonescu, Vasile Pârvan, Dimitrie

Onciul, Alexandru Lapedatu, Constantin Daicoviciu şi mulţi alţii. Dintre toate

regionalele, Clujul s-a remarcat printr-o activitate materializată in organizarea

22 Idem, Protejarea mărturiilor cultural-artistice din Transilvania şi Banat după Marea Unire, Editura tiin ifică, Bucureşti, 1988, p. 67-68.Ș ț

şantierelor arheologice, de restaurare a monumentelor şi de valorificare prin

publicare a rezultatelor activităţii ştiinţifice prin Buletinul CMI, la Cluj: Buletinul

CMI seria Transilvania (1921-1940). Sub patronajul CMI Cluj aici s-a înfiinţat

Şcoala de arheologie şi istorie. CMI pentru Transilvania a promovat ideea

înfiinţării unei reţele muzeale în centrele importante ale Transilvaniei. Muzeele au

fost patronate metodic, uneori şi financiar. Ultimul preşedinte al CMI a fost

Constantin Daicoviciu iar CMI îşi încetează activitatea în anul 1948. Zestrea

concepţională a CMI a fost preluată in anul 1951 de Comisia ştiinţifică a muzeelor,

monumentelor istorice şi artistice pe lângă Academia Română23.

Pe lângă legile mai sus menţionate ce privesc ocrotirea monumentelor

istorice şi activitatea muzeelor, mai trebuie menţionată Legea pentru organizarea

bibliotecilor şi muzeelor publice din 14 aprilie 1932 publicată în Monitorul Oficial

189. Prin apariţia Planului pentru organizarea generală a muzeelor din România a

fost stabilită ierarhia muzeistică cu muzeul naţional în vârf, urmau muzeele

speciale, provinciale, comunale sau districtuale. Din toate muzeele perioade

interbelice cel mai mult s-au dezvoltat muzeele săteşti. În anul 1959 a fost

înfiinţată Direcţia monumentelor istorice iar în anul 1974 va apare Legea nr. 63

Legea ocrotirii patrimoniului cultural naţional (PCN). Legea 63/1974 a funcţionat

până în anul 1989 acoperind nevoile de ocrotire a PCN. Legea a fost abrogată, în

locul ei neexistând o altă lege, decât nişte ordonanţe, mai multe proiecte care însă

de ani de zile aşteaptă să devină lege.

În anul 1994 a apărut Ordonanţa Guvernului României nr. 68/1994 care

stabileşte cele mai importante noţiuni şi ierarhii în domeniu.

23 Idem, Comisiunea Monumentelor Istorice, Editura Academiei, Bucureşti, 1994, p.58.

PRINCIPALELE MUZEE DE ISTORIE DIN ROMÂNIA

MUZEUL NA IONAL DE ANTICHITĂ IȚ Ț

La 3 noiembrie 1834, dată memorabilă în istoria muzeografiei româneşti,

domnitorul Alexandru Ghica înfiinţează la Bucureşti pe baza donaţiei fratelui său,

Marele Dvornic Mihalache Ghica, Muzeul de Istorie Naturală şi Antichităţi.

Treizeci de ani mai târziu, la 25 noiembrie 1864, Alexandru Ioan Cuza semna

decretul nr. 1648 prin care se aproba „Regulamentul pentru administrarea şi

organizarea Muzeului de Antichităţi din Bucureşti”. Câteva zile mai târziu, la 7

decembrie, Alexandru Ioan Cuza aprobă printr-un alt decret Regulamentul

Muzeului de Ştiinţe Naturale din Bucureşti. Astfel ia fiinţă cea de-a doua instituţie

muzeală din capitală (viitorul muzeu „Grigore Antipa”). Deschiderea Muzeului de

Antichităţi trebuia să aibă loc la 24 ianuarie 1865, ziua Unirii Principatelor, prin

amenajarea într-o primă etapă a colecţiilor de busturi, obiecte de marmură şi bronz,

precum şi ceramică24.

Noul conservator, mai precis primul director al Muzeului Naţional de

Antichităţi, înscăunat probabil din decembrie 1864 sau la 1 ianuarie 1865, se

numeşte Alecsandru Russo. El va rămâne în funcţie până la începutul anului 1876.

Alecsandru Russo era bănăţean de origine şi se născuse în anul 1835. Înainte

de a ajunge conservator al Muzeului de Antichităţi fusese subdirector şi profesor la

Şcoala de Agricultură, ajutor contabil la Eforia Şcoalelor, la Şcoala Centrală de

Fete şi contabil la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Se stinge din viaţă la

vârsta de 44 ani. În cele ce urmează vom prezenta cele mai importante documente

(memorii, adrese etc.) emise de directorul Alecsandru Russo în anul 1865 şi

înseriate în primele două dosare de secretariat aflate în Arhiva MNA. Din studierea

24 Aristide Ştefănescu, Ghidul muzeelor, Editura tiin ifică, Bucureşti, 1996, p. 78-79.Ș ț

acestor documente ca şi din altele aflate în dosarele ce vor urma reiese că, în

calitatea sa de conservator-director şi-a făcut datoria cu prisosinţă atunci când a

fost vorba de adunarea, ordonarea şi păstrarea după criterii muzeistice, a obiectelor

din vitrine şi depozit. Fără îndoială că Alecsandru Russo căpătase o largă

experienţă didactică şi organizatorică în momentul când lua în mâinile sale

destinele Muzeului de Antichităţi.

Este interesant de amintit că schema muzeului la începutul anului 1865 era

formată, în afară de conservatorul-director, din încă doi salariaţi, un custode şi un

om de serviciu, iar bugetul acestei instituţii prevăzut pe 1865 se ridica la suma de

37.000 lei repartizată astfel: conservator general - 10.000 lei, custode - 3.600 lei,

om de serviciu - 1.200 lei, la care se mai adaugă fonduri de colecţii, mobilier,

cheltuieli de iluminat - 12.000 lei. Demnă de menţionat este şi adresa nr. 12 din 26

ianuarie 1865 prin care se arăta Ministerului Justiţiei, Cultelor şi Instrucţiunii

Publice că obiectele donate de generalul N. Mavros se află în trei saloane „abia

încăpătoare”. Prin aceeaşi adresă se solicita o încăpere şi pentru depozitarea

bunurilor preţioase provenind din mănăstirile secularizate. De altfel tocmai

numărul mare al acestor bunuri a fost factorul care a determinat deschiderea, în

cadrul muzeului, a unei subsecţii ecleziastice25.

Patrimoniul Muzeului de Antichităţi continuă să se îmbogăţească

neîntrerupt. Astfel, în 1865, sunt achiziţionate de la un particular, prin intermediul

Comitetului Arheologic, unele obiecte. De pildă, la 16 februarie 1866, în colecţiile

muzeului intră 182 monede „vechi” de argint găsite pe moşia Mărmureni (com.

Oniceni, jud. Neamţ) iar la 12 noiembrie, acelaşi an, încă 24 de „monede antice”

descoperite în satul Schineni (com. Murgeni, jud. Vaslui).

25 ***, Ghidul muzeelor şi colecţiilor din România, CIMEC, 2000, p. 45.

Ca şi înainte de 1860, în perioada care a urmat, numeroşi cărturari şi iubitori

ai trecutului au străbătut ţara de la un capăt la altul efectuând cercetări de teren şi

chiar săpături de mai mică sau mai mare amploare e drept, executate după metode

puţin ştiinţifice. Printre ei se remarcă: A. Treboniu Laurian, Cesar Bolliac, D. A.

Sturdza, V. A. Urechia, Al. Odobescu, maiorul D. Pappasoglu, D. C. Butculescu

etc.

Unii dintre ei, ca şi alţi colecţionari de antichităţi români şi chiar străini, şi-

au oferit colecţiile muzeului făcând ca patrimoniul acestuia să crească considerabil.

Urmând nobilul exemplu al generalului Mavros, D. Pappasoglu donează în 1864

colecţia sa urmat în 1865 de C. Bolliac şi în 1866 de D. A. Sturdza şi de Scarlat

Rosetti „graful”. În ceea ce priveşte bogatul material arheologic recoltat de maiorul

D. Pappasoglu acesta provenea, după spusele lui, din „excursiunile ce am făcut în

toată România mică pe unde se găsesc”. Interesantă este şi „Lista de obiecte date

de Muzeul Naţional de dl. Cesar Bolliac” publicată în Trompeta Carpaţilor nr. 56

din 30 septembrie 186526. Donaţia oferită de D. A. Sturdza în ianuarie 1866

cuprindea monede şi medalii, iar cea oferită la 23 septembrie a aceluiaşi an de către

Scarlat Rosetti consta din monede de argint, amulete şi vase egiptene. Obiectele

care împodobeau muzeul, unele dintre ele de o deosebită valoare ştiinţifică şi

expoziţională cum era tezaurul de la Pietroasa, au fost solicitate a fi expuse la unele

expoziţii internaţionale. Astfel, în octombrie 1866, se cerea muzeului să

întocmească o listă a obiectelor antice care trebuiau trimise la expoziţia

internaţională de la Paris care avea să se deschidă în 1867. Comisarul acestei

expoziţii a fost numit Al. Odobescu.

26 Academia Română, Istoria Românilor, Vol. VII, tom 1, Editura Enciclopedică, Bucure ti, ș2003, p. 567.

În treacăt amintim că, printre alte obiecte importante, tezaurul de la Pietroasa

a fost transferat de la Paris la Londra unde a stat expus până în primăvara anului

1868 când a revenit în ţară.

Printre materialele din Arhiva MNA care au fost scanate spre o mai bună

conservare în timp a datelor care le conţin, menţionăm: Albumul cu un număr de

42 pagini care cuprinde desene colorate reprezentând materiale arheologice

(fragmente ceramice, vase, cărămizi, obiecte de metal etc.) recoltate de Dimitrie C.

Butculescu în urma sondajelor sale din 17 septembrie - 18 octombrie 1876 din

Castrul de la Jidava, din Cetatea de la Dâmboviţa (1876), din Măgura

Calomfirescu (1868 - 1873) (jud. Teleorman) precum şi din judeţul Muscel (oct.

1876 şi 1881), dolmenul de lângă Vadul Lin cu caractere runice. Născut la

Bucureşti în 1845 şi decedat în 1916, Dimitrie Butculescu a fost un arheolog

amator care se numără printre primii arheologi români ce au făcut observaţii

stratigrafice în cursul săpăturilor27.

Manuscrise P. I. Polonic.

Pamfil I. Polonic (1858 - 1944), profesor de geografie şi topografie la Şcoala

de Ofiţeri de rezervă a fost colaboratorul Muzeului Naţional de Antichităţi între

anii 1892 - 1902. În calitatea sa de arheolog, topograf şi cartograf a fost unul dintre

colaboratorii lui Gr. C. Tocilescu care i-a încredinţat conducerea săpăturilor de la

Adamclisi. A cercetat cu multă competenţă multe zone din Dobrogea, Muntenia şi

Oltenia, realizând prima hartă a valurilor dintre Cernavodă şi Constanţa. Din

bogatul fond de manuscrise Polonic au fost scanate 1 - 71 planşe, cu excepţia nr.

10 - 17, 26 - 29 aflate la C. Petolescu:

27 ***, Ghidul muzeelor şi colecţiilor..., p.89.

1. Planşe reprezentând planuri (cetăţi, castre etc.) de la Drobeta Turnu Severin,

Slăveni, Răcari, Celei - Sucidava, Racoviţa - Copăceni, cercetările Troianului din

jud. Teleorman (Cieşti - Val. Alba), Troianul - Valea şi Dealu Cailor (Galaţi);

2. Mănăstirile notate pe o hartă veche (1 filă)

3. Din hărţile Statului Major Român (6 file)

4. Caiet însemnări P. I. Polonic care cuprinde 38 file:

- pontaje şantier;

- mormântul de lângă şoseaua care duce la Mangalia;

- valurile romane din Dobrogea;

- drumul roman Turnu Severin - Răcari;

- râul Olt (Aluta);

- cheltuieli diverse

Inventarul cu obiectele pe care le poseda Museul de Antichităţi la 1870 întocmit

de conservatorul-director al Muzeului Al. Russo, cuprinde patru capitole:

1. Colecţia antică (fila 1 - 17);

2. Colecţia eclesiastică (fila 21 - 32);

3. Colecţia numismatică (fila 33 - 35);

4. Colecţia de rarităţi şi curiozităţi (fila 36 - 39)28.

Cea de a şasea parte privind istoricul MNA se referă la perioada cuprinsă

între 1927 şi 1944, mai exact perioada ce a urmat morţii premature a lui Vasile 28 Ibidem.

Pârvan, până la sfârşitul celui de al doilea război mondial. Datorită diversităţii

problemelor abordate acest capitol a fost structurat în 12 subcapitole inegale ca

întindere. Dintre acestea, cele mai importante se referă la structura organizatorică a

muzeului şi personalului instituţiei, creşterea patrimoniului MNA, protejarea şi

conservarea monumentelor arheologice şi istorice, cercetările perieghetice şi

săpăturile arheologice, publicaţiile MNA etc.

I. Conducerea MNA

După moartea fulgerătoare a lui V. Pârvan în 1927, direcţia MNA a fost

luată de prof. Ion Andrieşescu (1888 - 1944), considerat de N. Iorga „părintele

preistoriei noastre”, iar de Dimitrie Gusti „ctitorul, la noi al preistoriei”. În acelaşi

an Andrieşescu este numit şi profesor titular la catedra de arheologie preistorică a

Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti.

Directoratul lui Andrieşescu durează opt ani, mai exact până în mai 1935,

când, în urma unor divergenţe atât cu Ministrul Instrucţiunii Cultelor şi Artelor cât

şi cu unii cercetători ai MNA îşi înaintează demisia, acceptată neaşteptat de repede

de ministrul Al. Lepădatu.

La 10 iunie 1935 este numit în calitate de director-delegat, Vladimir

Dumitrescu ce avea la acea dată conducerea secţiilor de Preistorie şi Antichitate.

Director plin este numit un an mai târziu, la 1 iulie 1934. După doi ani, la 1 august

1938 direcţia muzeului este încredinţată lui Scarlat Lambrino, profesor de istorie la

Universitatea din Bucureşti care rămâne în această funcţie până la 20 iulie 1940

după care, în perioada 1941 – 1947 conduce Şcoala română de la Roma.

Începând de la data de 21 iulie 1940, Ministerul Educaţiei Naţionale -

Direcţia Învăţământului Superior numeşte din nou ca director pe Vladimir

Dumitrescu.

Este de reţinut faptul că, începând din 1940 odată cu precipitarea

evenimentelor politice şi după aceea, prin izbucnirea celui de al doilea război

mondial, atât directorul muzeului cât şi mulţi din salariaţii săi sunt concentraţi. Din

aceste considerente ca şi din altele, asupra cărora nu vom insista, direcţia MNA

este girată fie de Dorin Popescu (care semnează ca director-gerant sau ca director-

delegat), fie de H. Metaxa.

II. Creşterea patrimoniului muzeal

Aşa cum am mai amintit, directorii care l-au succedat pe V. Pârvan s-au

preocupat în aceeaşi măsură de creşterea patrimoniului muzeului. Astfel, atât I.

Andrieşescu cât şi Vl. Dumitrescu au îmbogăţit muzeul cu importante colecţii. În

afara valoroaselor descoperiri întâmplătoare, asupra cărora vom reveni, demne de

menţionat sunt cele nouă fragmente din fibula germanică de la Chioşd (jud. Dolj),

donată în 1936 de C. C. Giurescu precum şi a numeroaselor descoperiri

întâmplătoare, ca de pildă: tezaurul de la Belcinu (jud. Dolj), tezaurul de la

Aninoasa (jud. Gorj), lotul de monede de la Cerăt (jud. Dolj), cele zece monede

republicane de la Târgu Ocna, tezaurul de la Negri-Roman (cuprinzând 108

monede imperiale) şi tezaurul de monede bizantine de la Constanţa. Toate aceste

descoperiri au fost inventariate cu toată grija29.

Demne de menţionat sunt şi demersurile întreprinse de MNA, prin

intermediul lui Ion Nestor în anul 1936, ca urmare a protocolului încheiat între

muzeu şi Staatliches Museum für Vor - und Frühgeschichte din Berlin, referitoare

la materialele arheologice de la Sălcuţa şi Coţofeni, provenite din săpăturile

arheologilor germani în anii ocupării Olteniei şi Munteniei de către nemţi în primul

război mondial. În urma acestui protocol s-a reuşit ca cea mai mare parte din

materialele descoperite să revină în ţară. 29Radu Florescu, Bazele muzeologiei, Editura Teora, Bucureşti, 1998, p. 89-90.

În anul 1943, în patrimoniul MNA au mai intrat, prin achiziţii, între altele şi

brăţara de aur din epoca bronzului de la Cetea (jud. Bihor), încercându-se totodată

şi recuperarea unor obiecte de aur din epocă romană târzie, descoperite în zona

Buzăului, pentru care MNA solicită în 1943 Ministrului Propagandei suma de

40.000 lei.

III. Cercetări perieghetice şi săpături arheologice

Ca şi în perioada directoratului lui V. Pârvan, în anul 1927 şi după aceea,

cercetările de teren şi săpăturile arheologice au cunoscut aceeaşi amploare. Astfel,

în 1927 au fost efectuate următoarele săpături, în limita sumei de 1.500.000 lei

pusă la dispoziţie de Comisia Monumentelor Istorice: Radu Vulpe execută săpături

la Poiana-Tecuci, Grigore Florescu la Capidava, Ion Nestor în jud. Ilfov, Ion

Andrieşescu în jud. Buzău, Emil Panaitescu la Breţcu, Paul Nicorescu la

Dolojman, C. Daicoviciu la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, D. M. Teodorescu la

Grădiştea Muncelului, H. Metaxa în nord-vestul Dobrogei, Ceslov Ambrojevici în

jud. Hotin şi M. Roska pentru cercetări paleolitice în Transilvania. De asemenea,

au mai solicitat fonduri de săpături, T. Sauciuc-Săveanu pentru Mangalia, Scarlat

Lambrino pentru Histria, G. G. Mateescu pentru Ibida, Em. Panaitescu pentru

Căşei şi N. N. Moroşan pentru cercetări paleolitice în Moldova şi Basarabia30.

Din păcate, pentru anii următori fondurile alocate săpăturilor de către

Comisiunea Monumentelor Istorice au fost mai puţin substanţiale, ele atingând

cifra de 500.000 lei pentru anul 1932 şi numai 300.000 lei pentru 1935.

Trebuie să subliniem faptul că după 1927 cercetările preistorice au crescut în

intensitate ca urmare a rolului jucat în acest domeniu al arheologiei de către Ion

Andrieşescu.

30 Ibidem.

În anii următori s-au efectuat numeroase săpături. De pildă, Ion Andrieşescu

continuă investigaţiile la Sărata Monteoru (reluate în 1937 de către Ion Nestor), la

Poiana-Coţofeneşti şi Hăbăşeşti în 1928, la Oinac, în 1929 - 1930, la Agighiol în

1931 (unde descoperă mormântul princiar cu tezaurul său de podoabe). De

asemenea, alţi cercetători au executat atât săpături, cum ar fi cea a lui Ion Nestor

cât şi intense cercetări perieghetice, unele având ca scop verificarea unor

descoperiri întâmplătoare. Dintre acestea din urmă demnă de menţionat este şi

descoperirea coifului de aur de la Coţofeneşti (jud. Prahova), în 1929.

În anul 1932 a fost recuperată o metopă a monumentului triumfal de la

Muzeul Militar Central, reprezentând pe Traian cu adjutantul său.

În 1931 MNA intră în posesia tezaurului de la Cislău, în 1936 a

descoperirilor de la Chiojd, a monedelor medievale de la Codlea, iar în 1935 a

tezaurului de la Tăuteni.

În urma intervenţiei lui I. Andrieşescu în 1932 către administratorul Casei

Şcoalelor şi culturii poporului, MNA intră în posesia unei piese din tezaurul

„scitic” de la Pleniţa (capul de taur din argint aurit) aflat iniţial în proprietatea dr.

Severeanu şi donat de acesta statului, precum şi a tezaurului „scit” de la Craiova, în

anul 1933, recuperat de Al. Tzigara-Samurcaş de la Berlin.

În perioada directoratului lui Vl. Dumitrescu, activitatea de teren cunoaşte

acelaşi ritm. Se continuă săpăturile în punctele deja menţionate, atât de cercetătorii

muzeului cât şi de colaboratorii săi externi. Dintre acestea amintim săpăturile de la

Histria conduse de Scarlat Lambrino, pe cele de la Adamclisi ale lui Paul

Nicorescu, cele de la Capidava ale lui Grigore Florescu şi cele de la Sucidava ale

lui Dumitru Tudor (începând din 1936) iar Vasile Christescu execută săpături în

diferite puncte de pe teritoriul Munteniei.

Este interesant de notat că sumele acordate acestor săpături de către

Comisiunea Monumentelor Istorice au fost în 1936 - 1937 de 250.000 lei iar în

1938 de 400.000 lei.

Începând din 1939 se întreprind săpături la Arrubium de către Emil

Condurachi, profesor la Şcoala superioară de arhivistică, iar Corneliu Mateescu, în

calitate de asistent la Universitatea din Bucureşti, efectuează în 1943 cercetări în

fostul judeţ Tutova31.

Trebuie să subliniem faptul că, deşi ne aflăm în plin război, totuşi fondurile

de săpături din anii 1942 - 1943 au atins cifra de 1.000.000 lei, la aceasta

adăugându-se şi alte sume legate de cheltuielile de întreţinere.

IV. Protejarea şi conservarea monumentelor istorice

Ca şi predecesorii săi (Gr. Tocilescu, V. Pârvan), I. Andrieşescu s-a

preocupat în mod serios de protejarea monumentelor din ţară, cu precădere de

salvarea aşezărilor arheologice, supuse în permanenţă distrugerii lor de către

căutătorii de comori, de numeroşi amatori precum şi de multele construcţii edilitar-

gospodăreşti, ca cele de la Constanţa şi Mangalia.

Demnă de reţinut este intervenţia lui I. Andrieşescu din 1929 prin care

solicita lui N. Iorga, la acea vreme preşedintele Comisiunii Monumentelor Istorice,

intervenţia promptă împotriva săpăturilor ilegale. În această adresă directorul

MNA afirma: „Pentru preîntâmpinarea pe viitor a unor asemenea fapte, vă rugăm

să binevoiţi a interveni cu toată autoritatea pe lângă Ministerul de Interne pentru

ca, printr-o circulară să se pună în vedere tuturor organelor sale în subordine, din

întreaga ţară, aplicarea strictă a legii, în interesul superior al cunoaşterii trecutului

31 Ibidem.

nostru, care, prin asemenea scormoniri, strângeri fără rost şi transmiteri interesate

din mână în mână, suferă pagube ireparabile”.

Şi în perioada directoratului lui Vladimir Dumitrescu se întreprind o serie de

măsuri pentru protecţia patrimoniului arheologic al ţării. Cu sprijinul Comisiunii

Monumentelor Istorice s-a reuşit stoparea diverselor acţiuni care ar fi dus, fără

îndoială, la prejudicierea gravă a unor importante staţiuni arheologice, cum ar fi

cele clasice. Astfel, s-a împiedicat în 1936 construirea unei biserici pe terenul

cetăţii Romula, s-a stopat în acelaşi an extracţia pietrei de către fabrica din

Cernavodă care afecta grav antichităţile romane din zonă. Tot în 1936 s-a delimitat

mai precis zona cu antichităţi de la Capidava ca şi cele ce trebuiau protejate de la

Adamclisi şi s-a oprit continuarea distrugerilor întreprinse în aria castrului de la

Slăveni.

V. Publicaţiile MNA

Încă din 1924 când îndeplinea funcţia de subdirector (înlocuindu-l pe D. M.

Teodorescu în 1919), Ion Andrieşescu publica o valoroasă lucrare intitulată „De la

Preistorie la evul mediu. Păreri îndrumătoare şi fapte arheologice şi istorice”. Tot

el publică în 1928 şi 1931 rezultatele cercetărilor sale în două articole interesante.

Primul intitulat „Des survivances paléolithiques dans le milieu néolithique de la

Dacie” (comunicare susţinută la Congresul Internaţional de istorie de la Oslo, în

1928) şi al doilea „Asupra răspândirii nord-vestice a tracilor la începurile istoriei,

în 1931”.

Cât priveşte studiile referitoare la descoperirile de la Agighiol şi Poiana-

Coţofeneşti, încheiate mai târziu, în 1941, nu au mai văzut lumina tiparului, ele

fiind publicate ulterior de către Dumitru Berciu.

În anul 1933 apare prima parte a lucrării lui Ion Nestor „Der Stand der

Vorgeschichts-forschung in Rumänien”, aceasta reprezentând teza de doctorat

susţinută în acelaşi an la Marburg (Lahn), premiată de Academia Română cu

premiul „Vasile Pârvan”32.

În periodicele revistei Dacia au apărut numeroase studii ale cercetătorilor

MNA care publică ample rapoarte de săpături privind investigaţiile lor în diverse

staţiuni arheologice.

Trebuie să subliniem faptul că, deşi ţara se afla în plin război, rezultatele

cercetărilor de teren din anii 1942 şi 1943 au fost publicate sub formă de rapoarte

în lucrarea „Raport asupra activităţii ştiinţifice a Muzeului Naţional de Antichităţi

pe anii 1942 şi 1943”, Bucureşti, 1943.

Din cele expuse reiese că, cu toate condiţiile destul de grele din timpul

războiului, totuşi activitatea ştiinţifică a MNA a continuat din plin. Acum se

publică volumele VII - VIII ale revistei Dacia (1941) şi fasciculele din cadrul noii

serii inaugurate, intitulată „Biblioteca Muzeului Naţional de Antichităţi”: „I

monumenta funerari romani della Dacia inferiore”, autor Grigore Florescu

(Bucureşti, 1943) şi „Die frühe und mittlere Bronzezeit in Siebenburgen”, autor

Dorin Popescu (Bucureşti, 1944).

Unele lucrări, cum ar fi cea a lui Dorin Popescu („Objets de parrure géto-

daces en argent”) şi „Oltenia romană” a lui Dumitru Tudor au primit în 1943

premiul „Vasile Pârvan” al Academiei Române.

VI. Contribuţia MNA la organizarea unor expoziţii interne şi internaţionale

32 *** Ghidul..., p. 90.

În 1929 MNA este solicitat să organizeze Secţiunea arheologică a

pavilionului românesc de la expoziţia internaţională ce trebuia să se deschidă la

Barcelona.

În 1933 se organizează pe plan intern, de către Epitropia Aşezămintelor

Brâncoveneşti, expoziţia retrospectivă brâncovenească. În urma solicitării

organizatorilor, Secţia de artă a MNA expune un număr valoros de obiecte.

În 1932, cu ocazia expoziţiei de carte de la Berlin, organizată în colaborare

cu prestigioasa librărie A. Colhingnon, sunt expuse volumele apărute ale revistei

Dacia. Fouilles et recherches archéologiques en Roumanie.

În 1935 are loc expoziţia de la Bruxelles, unde MNA a trimis o serie de

obiecte de la Muzeul de artă religioasă. Pentru această expoziţie, Ministerul

Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor, solicită MNA-ului şi copiile galvanoplastice a

două valoroase piese, cea a tezaurului „scit” şi a coifului de aur găsit la Poiana-

Coţofeneşti. Întrucât această din urmă piesă era nepublicată, pe bună dreptate, Ion

Andrieşescu s-a opus realizării unei copii. În urma acestei dispute între directorul

MNA şi comisarul însărcinat cu organizarea expoziţiei, Al. Tzigara-Samurcaş, la

care s-au mai adăugat şi alte divergenţe între director şi unii cercetători MNA, Ion

Andrieşescu şi-a înaintat demisia la 5 mai 1935, ea fiind acceptată imediat de Al.

Lapedatu, Ministrul Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor. În 1941, cu ocazia expoziţiei

internaţionale de la Milano, s-a confecţionat copia galvanoplastică acoperită cu

foiţă de aur a coifului de la Poiana-Coţofeneşti.

VII. Problema localului

Pentru că spaţiul ocupat de MNA în clădirea Universităţii era insuficient

pentru atâtea colecţii valoroase de materiale Ion Andrieşescu a solicitat, în 1930,

forurilor superioare obţinerea unui nou local. Un an mai târziu (1931) N. Iorga, în

calitatea sa de prim-ministru, a aprobat ca sediu al muzeului Casa Macca (din

strada denumită astăzi Henri Coandă nr. 11), fostă proprietate a fundaţiunii „Elena

Colonel Macca”. Mutarea întregului material a durat până aproape de finele anului

193133.

VIII. Structura organizatorică a muzeului şi organizarea secţiilor

În anul 1932 structura organizatorică a MNA era alcătuită din trei mari

secţii: 1. Secţiunea de antichităţi preistorice şi medievale; 2. Secţiunea de

antichităţi greco-romane; 3. Secţiunea de artă religioasă (denumită şi Muzeul de

artă religioasă), instalată în imobilul din str. Ştirbei Vodă nr. 33. Întregul

patrimoniu MNA, adăpostit în Casa Macca, era dispus pentru vizitatori în şapte

săli: 1. Sala cu colecţiuni preistorice şi greco-romane, în cea mai mare parte din

ţară, cu mulaj (la scară) a Monumentului triumfal; 2. Sala coridor cu statui, pietre

şi inscripţii, fragmente arhitectonice greco-romane; 3. Sala colecţiilor preistorice şi

greco-romane din ţară, colecţia de vase greceşti a generalului Mavros,

reproducerea tezaurului de la Pietroasa; 4. Sala cu colecţii variate, cu câteva

tablouri de şcoală germană din sec. XVI-lea; 5 - 7. Sălile cu colecţii de artă şi

obiecte bisericeşti cum ar fi frescele originale de la Curtea de Argeş.

În calitatea sa de preistorician Ion Andrieşescu s-a preocupat în mod

deosebit de organizarea Secţiei Preistorice. Odată cu venirea la conducerea MNA a

lui Vl. Dumitrescu, în vara anului 1935, Secţia Ecleziastică a MNA devine unitate

independentă sub denumirea de Muzeul de artă religioasă.

IX. Probleme de personal

În anul 1927 personalul muzeului era alcătuit din H. Metaxa (subdirector),

Vl. Dumitrescu (conservator), Ecaterina Dunăreanu-Vulpe, Hortensia Dumitrescu,

33 Ibidem.

Dorin Popescu şi Ion Nestor (asistenţi), Dionisie Pecurariu (desenator), patru

gardieni şi un curier. În afara acestor gardieni, în schema muzeului mai făceau

parte încă patru gardieni pentru paza monumentelor de la Adamclisi, Ulmetum,

Mangalia şi Turnu-Severin34.

În prima perioadă a directoratului lui Vl. Dumitrescu (1935 – 1938) MNA a

funcţionat cu un număr de 18 salariaţi: 8 cercetători ştiinţifice, 5 gardieni la sediul

muzeului şi 5 gardieni pentru rezervaţiile arheologice din provincie (Histria,

Adamclisi, Ulmetum, Mangalia, Turnu-Severin). Cât priveşte postul de desenator

în persoana maestrului desenului arheologic, Dionisie Pecurariu, acesta rămâne în

funcţie până la pensionarea sa, la 1 august 1938. El va lucra în continuare la

muzeu, până în 1960, în calitate de colaborator extern. Locul lui D. Pecurariu este

luat în schema din 1938 de Pamfil P. Polonic, un mare cartograf, care va ocupa

postul de preparator-desenator. El va lucra la muzeu timp de 30 de ani până la

pensionarea sa în 1968.

În perioada 1940 - 1943 schema personalului MNA a cunoscut unele

schimbări semnificative. Începând din 1942 schema MNA creşte la 27 persoane.

Astfel, în afara celor 18 salariaţi menţionaţi mai sus, au mai fost angajaţi încă 9

persoane şi anume: un laborant-ceramist, un intendent şi 7 paznici pentru

Dinogeţia, Capidava, Troesmis şi Enisala. Printre noii angajaţi ai muzeului în 1942

se numără Expectatus Bujor (secretar MNA), Mircea Petrescu-Dâmboviţa

(asistent), Dumitru Tudor (în 1943 în locul rămas liber prin plecarea Ecaterinei

Vulpe ca profesoară la Secţia de arte frumoase din Iaşi) şi Bucur Mitrea (asistent-

suplinitor).

Deşi ne aflăm în plin război, totuşi în 1943 schema MNA atinge cifra record

de 31 de salariaţi.34 Ibidem.

X. Problema salarizării

Încă de la venirea sa la direcţie, Ion Andrieşescu a reuşit să obţină de la forul

tutelar o creştere a salarizării personalului ştiinţific al muzeului prin echivalarea

posturilor MNA cu cele universitare (subdirector şi conservator = şef lucrări;

asistenţi MNA = asistenţi universitari).

XI. Studii de specializare pentru cercetătorii MNA şi din alte centre universitare

Am arătat în raportul precedent că la Şcoala română de la Roma înfiinţată de

Vasile Pârvan şi-au făcut studii de pregătire în domeniul arheologiei cei mai mulţi

dintre cercetătorii MNA. O parte dintre aceştia şi-au completat specializarea

trecând şi pe la Şcoala română din Paris creată de N. Iorga. Dintre aceştia amintim

pe Dorin Popescu, Ecaterina Vulpe etc.

XII. Îmbogăţirea bibliotecii MNA

Pentru îmbogăţirea bibliotecii de specialitate a muzeului s-a găsit

posibilitatea schimbului de carte cu revista Dacia (periodic în limbi străine),

solicitată de către diferite instituţii ştiinţifice de profil internaţionale precum şi cu

diverse publicaţii ale cercetărilor muzeului. Pentru realizarea acestui schimb, Casa

Şcoalelor şi culturii poporului a pus la dispoziţia MNA, unele sume pentru

achiziţionarea de cărţi şi efectuarea unor abonamente la revistele străine.

XIII. Realizări de prestigiu internaţional ale MNA

Deosebitul prestigiu de care se bucura arheologia românească în acea vreme,

rezultă şi din faptul că în luna septembrie 1937 a fost organizat la Bucureşti,

Congresul internaţional de Antropologie şi Arheologie Preistorică, cu care ocazie

au participat numeroşi specialişti străini de renume, mulţi dintre ei interesaţi de

rezultatele descoperirilor arheologice preistorice din ţara noastră35.

Din cele expuse succint în acest raport se poate afirma că în perioada 1927 -

1944 cercetarea arheologică românească, prin şcoala creată de Vasile Pârvan şi

35 Ibidem.

continuată în domeniul preistoriei de Ion Andrieşescu, a făcut progrese importante,

ea manifestându-se atât pe plan naţional cât şi internaţional.

MUZEUL NA IONAL DE ISTORIE A ROMÂNIEIȚ

Instituţia a apărut în 1970, ca cel dintâi muzeu de arheologie şi istorie din

ţară; dintâi - nu într-o perspectivă cronologică, ci sub aspectul reprezentativităţii.

În consecinţă, aici au fost aduse cele mai faimoase tezaure, în primul rând cele din

metal preţios, în singurul loc public unde securitatea şi vizibilitatea puteau fi

asigurate în aceeaşi măsură. De asemenea, o mulţime de alte piese de mare valoare

arheologică şi istorică au poposit în expoziţiile Muzeului Naţional, pentru a ilustra

mileniile de istorie, ori, pentru mai multă acurateţe, istoria de atunci.

Cutremurul din 1977 a adus pagube apreciabile clădirii, dar şi unei mici părţi

a patrimoniului, aşa încât expoziţia a trebuit schimbată, aproape complet. Această a

doua expoziţie permanentă a MNIR era, încă şi mai mult decât prima, expresia

voinţei politice a Partidului Comunist, ca urmare a unei mult mai insistente

intruziuni ideologice în creaţia muzeografică. Mai mult, o întreagă secţie a

expoziţiei - cu mai multe sãli largi - a fost dedicatã "Tovarãşului" (nomine

odiosa...), cel care întruchipa, din ce în ce mai exclusiv, Partidul.

Anii 80 au fost chiar mai răi, şi nu numai pentru acest muzeu. Majoritatea

celor care vor citi aceste rânduri ştiu exact de ce, aşa că, deocamdată, nu vom intra

în detalii. Cu din ce în ce mai puţine resurse, în primul rând financiare, expoziţia

noastră "îngheţase", într-un grotesc travesti al idealului. Ceasul ticăia, dar foarte,

foarte încet36.

Anii '90 au adus Muzeului Naţional o altă istorie, ca şi întregii societăţi

româneşti. O schiţă de caracterizare a decadei s-ar putea reduce la doi termeni:

schimbare şi confuzie, fiindcă unde se petrec multe schimbări este şi destulă

confuzie... Probabil că cea mai semnificativă schimbare s-a produs - aşa cum era şi

36 ***, Ghidul..., p. 90.

de aşteptat - în oameni, în oamenii care alcãtuiesc familia "MNIR". Poate o

tresărire de orgoliu, poate o undă de speranţă, poate, pur şi simplu, exploatarea

şanselor, au făcut ca pretenţiile de la noi înşine să ia alte dimensiuni. Dacă înainte

de 1990 existau numai trei specialişti cu titlul de doctor, în 2005 există peste 20

titluri, la o cifră globală a angajaţilor care nu a crescut, ci din contră.

Muzeul s-a deschis către Lume, organizând memorabile expoziţii, la sediul

propriu, altundeva în ţară, sau în străinătate. Iată o listă scurtă, şi probabil

incompletă:

• "Goldhelm, Schwert und Silberschätze. Reichtümer aus 6000 Jahren

rumänischer Vergangenhelt", Frankfurt-Rotterdam, 1994

• "I Goti", Milano, 1994

• "Vivre au bord du Danube il y a 6500 ans", Paris , Orléans, Nemours, 1996-

1997

• "Rings of passion: Five Emotions inWorld Art", Atlanta, 1996

• "I Daci", Florenţa, 1997

• "Traiano - ai confini dell Impero", Ancona, 1998-1999

• "Gotter und Helden der Bronzezeit. Europa in Zeitalter des Odysseus",

Copenhaga , Bonn , 1998-1999

• "Celebrating Wedding - Splendid World of Needle Arts", Tokio, Osaka,

mai-iunie 1999

• "The Antique Bronzes in Romania", Bucureşti, mai-noiembrie 2003

• "Şi tu ai fost urmărit!", itinerant, Romania, Germania, 2003-2004

• "Expediţia suedeză în Cipru", septembrie-decembrie 200537

A fost gazda unor manifestări ştiinţifice de prim rang, şi, pentru a rămâne la

esenţă, vom aminti aici Congresul Internaţional de Bronzuri Romane, în mai 2003,

cu o prezenţă internaţională remarcabilă (din peste 15 ţări), dar şi o participare

naţionalã numeroasã şi cu o foarte bunã reprezentare a principalelor instituţii

academice şi de cultură.

Spre deosebire de modelul occidental, dar în consens cu modelul ţărilor

vecine (dar, surpriză, şi cu Japonia), muzeele din România au între atribuţiile lor

curente şi cercetarea ştiinţifică, iar, între muzeele de istorie şi arheologie, instituţia

noastră şi-a câştigat - prin muncă, nu altfel - poziţia la care era obligată de chiar

numele său. Muzeul susţine, cel mai adesea în colaborare cu autorităţile locale,

cercetări arheologice în cel puţin 10 situri, an de an, şi a devenit principalul actor al

arheologiei preventive, gestionând proiecte de mare anvergură - pentru exactitate,

de cea mai mare anvergură, în istoria arheologiei româneşti - precum Alburnus

Maior (Roşia Montană) şi Programul Autostrada.

Clădirea care adăposteşte muzeul este, ea însăşi, monument istoric, ridicat la

sfârşitul veacului XIX, în stil neoclasic, de inspiraţie germană. Structura clădirii a

fost serios afectată de cutremurele din 1940 şi 1977, aşa încât procesul de

reabilitare a devenit principala preocupare a noastră, în ultimul deceniu.

Oportunitatea financiară nu a apărut însă decât în 2002. În septembrie 2002

expoziţia permanentă a Muzeului Naţional de Istorie a fost împachetată, obiectele

luând drumul depozitelor (care au luat tot felul de drumuri, prin clădire...).

Reabilitarea strucuturii de rezistenţă a început în iarna aceluiaşi an, lucrările fiind

37 Ibidem.

executate, până în septembrie 2005, în proporţie de aproximativ 50%. Finalizarea

lucrării de reconstrucţie era aşteptată pentru mijlocul anului 2007, termen care nu a

putut fi respectat.

MUZEUL OLTENIEI

La 1 aprilie 1915, Constantin N. Pop, prefectul judetului Dolj, dispunea

"infiintarea in chiar localul Palatului administrativ, a unui Muzeu Regional de

Antichitati si Etnografie" numindu-l director pe entuziastul profesor de istorie

Stefan Ciuceanu. Muzeul va cuprinde: "monumente epigrafice din epoca daco-

romana, antichitati preistorice daco-romane, barbare si romanesti aflate in judetul

Dolj si la riguare si din celelalte tinuturi oltene, antichitati religioase romanesti,

colectiuni de documente vechi, fotografii, colectiuni de medalii romanesti, de

monede dacice, grecesti, romane si romanesti alcatuind laolalta Sectiunea

arheologica. De asemenea, va colectiona si expune materialul etnografic aflat prin

comunele acestui judet precum: chilimuri vechi oltenesti, costume taranesti, unelte

de gospodarie din lemn, artistic sculptate". Inca din primul an al existentei sale,

muzeul a intreprins o investigatie ampla in teren pentru depistarea tuturor

monumentelor istorice din Oltenia, efectuand o serie de periegheze si sapaturi

arheologice in comunele si satele Olteniei. Perioada care a urmat fauririi statului

national unitar roman a fost, si pentru muzeele Craiovei, o perioada de dezvoltare

si afirmare. Din 1928 Muzeul Regional de Antichitati si Etnografie se uneste cu

Muzeul de Istorie Naturala devenind Muzeul Regional al Olteniei. Muzeul Olteniei

isi desfasoara in prezent activitatea in patru sectii: Sectia de Etnografie, Sectia de

Arheologie si Istorie, Sectia de Stiintele Naturii si Laboratorul de Restaurare-

Conservare38.

Societatea craioveana a realizat, la inceputul secolului al XX-lea, un pas

important nu numai in planul evolutiei economice, urbanistice, al dezvoltarii

structurilor urbane, ci si in domeniul invatamantului si mai ales in segmentul

38 Adriana Ioniuc, Rolul muzeelor în România interbelică, Editura Universită ii A.I.Cuza, Iaşi, ț1998, p. 78-79.

culturii. Apar acum institutii de prestigiu precum Muzeul Fundatiei “Alexandru si

Aretia Aman“, 1908, Muzeul Regional de Antichitati si Etnografie, 1915,

societatile culturale “Filarmonica“, “Hora“ care au probat forta intelectuala, nevoia

de cultura a unor largi categorii sociale, talentul si daruirea unor personalitati de

anvergura nationala precum Stefan Ciuceanu, Marius Metzulescu, Marin

Demetrescu, Constantin S. Nicolaescu-Plopsor etc.

Muzeul Regional de Antichitati si Etnografie infiintat la 1 aprilie 1915, prin

stradania profesorului Stefan Ciuceanu, a evoluat alaturi de muzeul Fundatiei

“Aman“. Unit in anul 1927 cu Muzeul de Stiintele Naturii, infiintat in 1923, de

profesorul Marin Demetrescu, muzeul primeste in anul 1928 numele de Muzeul

Olteniei, pe care il pastreaza si astazi. Inca din primul an al existentei sale, Muzeul

Olteniei a intreprins o investigatie ampla in zona pentru depistarea tuturor

monumentelor istorice din Oltenia, efectuand cercetari arheologice de suprafata si

sapaturi in principalele asezari vechi, bucurandu-se de activitatea si sprijinul unuia

dintre cei mai prestigiosi arheologi ai tarii, C. S. Nicolaescu-Plopsor.

Specialistii muzeului craiovean au fost implicit si creatorii primelor institutii

obstesti de cercetare stiintifica, arheologica, etnografica, de stiintele naturii, cei

care au scos de sub teascurile tiparelor primele monografii, reviste si studii de

specialitate39.

De-a lungul celor noua decenii de activitate, patrimoniul muzeului a

cunoscut o crestere impresionanta. Daca in anul 1927 muzeul avea 1050 piese, iar

in 1955, 29120 piese, astazi numai patrimoniul Sectiei de Arheologie si Istorie

numara 110.000 bunuri culturale (arheologie, numismatica, medalistica,

documente, manuscrise, carte veche romaneasca si straina, fotografii, obiecte

memoriale, militare, periodice si fonduri constituite ale unor personalitati culturale,

39 Ibidem, p.98.

istorice si politice oltene). Cresterea patrimoniului s-a realizat prin sapaturi

arheologice, cercetari de teren, achizitii si donatii, ultimele provenind de la un cerc

foarte larg de persoane ce constituie in fapt adevaratul nucleu de prieteni ai

muzeului.

Muzeul ofera publicului larg posibilitatea vizitarii expozitiei de baza, de

istorie, unde pot fi admirate piese de o exceptionala valoare istorica, documentara

si artistica, din randul carora amintim: din paleolitic, fosilele de la Bugiulesti,

unelte din piatra gasite la Darjov si Farcasele, judetul Olt; splendida ceramica

pictata apartinand celui mai vechi neolitic romanesc, descoperit in asezarea de la

Carcea, vasul de lemn de la Gradinile-Olt, unic in aceasta parte a Europei, atribuit

culturii Carcea-Gura Baciului, ceramica, plastica antropomorfa si zoomorfa variata

si bogat ornamentata apartinand culturilor neolitice Starcevo-Cris, Dudesti-Vinca

si Vadastra descoperite la Rast, Vadastra, Farcasele, Carcea, Verbicioara, Verbita

si Salcuta; obiecte din epoca bronzului – vase, ustensile, podoabe, din cultura

Verbicioara si din campurile de urne de la Rast sau cele de la Carna, artefactele

descoperite, denota arheologic o gama vasta de ustensile casnice, ceramica

utilitara, depozite de unelte. Civilizatia fierului este prezentata prin rezultatele

obtinute in urma cercetarilor arheologice efectuate la Bistret, Ghidici, Basarabi,

Desa, Hotarani, Vartop, apoi prin dovezile civilizatiei dacice gasite la Bucovat,

Balta Verde, Cernele-Craiova, Vartop, Cotofenii din Dos, Bazdana etc40. Aici

poate fi admirat cunoscutul tezaur traco-dacic de la Craiova (copie), marturie a

geniului artistic al stramosilor nostrii geto-daci. Prezenta romana in Oltenia este

atestata de un numar mare de castre si asezari: Racari, Cioroiul Nou, Sucidava-

Celei, Slaveni, Romula, Buridava-Stolniceni, Sacelu, unde au fost descoperite

numeroase materiale arheologice, combinate cu cele epigrafice si cele

40 ***, Ghidul muzeelor şi colecţiilor..., p. 78-79.

numismatice, toate indicand o intensa locuire si un inalt grad de civilizatie. Este

expusa o bogata colectie de sculpturi romane, piese de arhitectura si diverse tipuri

de ceramica.

Epoca medievala este prezentata prin descoperiri de exceptie din cuprinsul

intregii Oltenii. Muzeul detine o importanta colectie de manuscrise

(Tetraevangheliarul in limba greaca, manuscris pergament, sec. XII-XIII),

documente si carte veche, piese din vremea lui Mihai Viteazul (cruce acordata de

fiul lui Mihai Viteazul, Nicolae Patrascu, marelui culcer Radu Buzescu, inelul

marelui ban Manta, tezaurul de monede si podoabe descoperit la Verbita-Dolj,

harti si stampe de epoca), rafinate creatii ale artei brancovenesti (bratari, cercei,

inele, paftale de argint si sidef). Pe baza unui patrimoniu cultural divers si valoros,

muzeul reconstituie intr-o viziune moderna, destinul istoric al Olteniei, contributia

acestei provincii la renasterea nationala si la faurirea Romaniei Mari. Expresia

vizuala, accesibila si frumoasa a expozitiei realizata cu ajutorul a numeroase

documente, piese de mobilier, obiecte decorative, tablouri, arme, costume, care au

fost lasate prin testament, donatii, achizitii, obiecte personale apartinand unor mari

personalitati ca: Iancu Jianu, Costache Romanescu, Mihail Kogalniceanu, Teodor

Aman, Traian Demetrescu, Alexandru Macedonski, Nicolae Romanescu, Nicolae

Titulescu etc. reprezinta o invitatie adresata tuturor iubitorilor de arta la intalnirea

cu trecutul de glorie si maretie al inaintasilor41.

Sectia de Istorie si Arheologie ofera publicului informatii si consultanta de

specialitate cu privire la bunurile culturale de patrimoniu, publicatii de specialitate

(Oltenia. Studii si comunicari. Istorie-Arheologie; Museum) precum si alte

materiale de popularizare (vederi, pliante, cataloage de specialitate cu piese din

patrimoniul muzeului). De asemenea Sectia de Istorie si Arheologie dispune de

41 Ibidem.

personal calificat in vederea realizarii de sapaturi arheologice pentru obtinerea

certificatelor de descarcare de sarcina arheologica conform legislatiei in vigoare.

MUZEUL ĂRII CRI URILORȚ Ș

Secţiile de Istorie şi Arheologie ale Muzeului Ţării Crişurilor deţineau la 31

decembrie 2007 un patrimoniu de 2173 de piese muzeale aparţinând colecţiilor de

piese tridimensionale, colecţiei de numismatică (inclusiv medalii, decoraţii şi

plachete), colecţiilor documentare şi colecţiei de carte veche. Colecţia generală de

piese documentare este alcătuită din: documente istorice diverse (23%); fotografie

istorică (20%); invitaţii şi programe (20%); afişe (15%); periodice (10%); carte

documentară (5%), documente referitoare la istoria instituţiei (2%); planuri, hărţi şi

grafică istorică (2%).

Secţia de istorie deţine următoarele colecţii:

Colecţiile de documente conţin documente emise de oficialităţile statului, de

instituţii de învăţământ şi de cultură, de instituţii bancare, de întreprinderi

economice, dar şi de persoane particulare, cu o valoare deosebită pentru

reconstituirea istoriei medievale, moderne şi contemporane a acestui spaţiu

geografic. Amintim documentele referitoare la revoluţia din 1848-1849, la primul

război mondial şi Unirea din 1918, la evenimentele celui de-al doilea război

mondial42.

Colecţia de fotografie istorică, cu piese începînd din anii '60 ai secolului

XIX şi pînă azi, ilustrează realităţi din Oradea şi alte localităţi, unele reprezentînd

clădiri şi monumente astăzi dispărute, cărţi poştale ilustrate, fotografii de familie.

Colecţia este importantă din punct de vedere documentar, dar şi din punct de

vedere al istoriei fotografiei, conţinînd fotografii timpurii din anii '60 ai sec.XIX,

fotografii realizate în tehnici speciale etc.

42 Ioan Opri , ș Protejarea mărturiilor..., p. 74.

Colecţia de planuri, hărţi şi grafică istorică conţine stampe, gravuri, desene,

hărţi şi atlase vechi din secolele 16-19, cu referire la Oradea şi Bihor, dar şi la un

spaţiu mai larg, în principal central-european.

O colecţie deosebită este aceea de istoria instituţiei, care cuprinde

documente deosebit de valoroase cu privire la începuturile şi evoluţia instituţiei

muzeale orădene începând de la 1872 până la zi.

Colecţia de arme cuprinde atît arme albe şi accesorii, cît şi arme de foc din

epoca medievală, modernă şi contemporană.

Colecţia de carte veche cuprinde în principal carte veche străină din secolele

XVI-XVIII, mai ales cu tematică istorică şi religioasă, dar şi carte veche

românească de sec.XVII-XVIII, cu aceeaşi tematică. Menţionăm ca piese de

excepţie trei tipărituri din perioada 1643-1661 aparţinînd vechii tipografii din

Oradea, dintre care una fiind celebra Biblie tipărită în 1660-166143.

Dintre obiectele de epocă modernă şi contemporană menţionăm ceasurile,

instrumentele şi aparatele muzicale vechi, precum şi aparatura veche (aparate de

fotografiat, maşini de scris, fonograf, aparat de proiecţie cinematografică etc.). O

menţiune aparte pentru colecţia memorială Aurel Lazăr şi pentru colecţia de istoria

farmaciei. La toate acestea se adaugă o gamă foarte largă şi diversă de obiecte de

uz cotidian.

43 Ibidem.

MUZEUL DE ISTORIE AL TRANSILVANIEI

Muzeul de Istorie al Transilvaniei, din Cluj-Napoca, situat pe str. Constantin

Daicoviciu nr. 2 în clădirea cunoscută şi drept Casa Petrechevich-Horvath este

continuatorul primei asociaţii muzeale din Transilvania, Societatea Muzeului

Ardelean, înfiinţată la 23 noiembrie 1859, dispunând de colecţii bogate de de

antichităţi, mineralogie, botanică, o pinacotecă, o colecţie etnografică şi zoologie.

Societatea Muzeului Ardelean a reuşit să constituie o colecţie de peste

24.000 de piese arheologice, numismatice şi alte piese din diverse domenii cum ar

fi botanică, zoologie sau mineralogie. Aceste colecţii au fost preluate de

universitatea clujeană odată cu înfiinţarea ei, în 1872. Din 1929 colecţia de

antichităţi a trecut la Institutul de Studii Clasice, însă deoarece lipsea un spaţiu

adecvat, colecţia a suferit mai multe mutări, în final ea stabilindu-se definitiv în

1937 în incinta actuală din str. Daicoviciu. Colectia etnografică şi pinacoteca vor

sta la baza înfiinţării altor doua muzee clujene, Muzeul de Artă şi Muzeul de

Etnografie44.

Din 1948, colecţiile au trecut în subordinea Academiei Române din Cluj.

Începând cu 1 ianuarie 1963, Muzeul de Istorie a început să funcţioneze drept

instituţie de sine stătătoare, iar din din 1994 este clasificat ca fiind de importanţă

naţională. Din 1999 muzeul deţine şi un bogat tezaur, deschis la sediul muzeului.

Unul dintre exponatele mai deosebite este un obiect metalic descoperit în

1973, în apropiere de Aiud. Acesta seamănă izbitor de mult cu piciorul unui tren de

aterizare, iar din analiza stratului de oxid alb-gălbui care îl acoperă s-a tras

concluzia că acesta are o vechime 300-400. Pe lângă metalul principal, piesa

44 Idem, Istoria muzeelor..., p. 32-33.

conţine, în cantităţi mici cupru, zinc, cobalt, zirconiu, aceste metale nefiind

descoperite decât mult mai târziu decât vârsta obiectului.

Colecţia de Istorie a Farmaciei se află în clădirea primei farmacii (sec.XVI)

din Cluj-Napoca, "Casa Hintz" sau "La Sfântul Gheorghe" , atestată documentar

încă din 1573. Casa a fost deţinută, pe rând, de Alexander Schwartz (1727-1749),

Tobias Maucksch (1752-1802), Tobias Samuel Maucksch (1802-1805), Johann

Martin Maucksch (1805-1817), văduva acestuia (1817-1822), Daniel Szlaby

(1822-1863) şi apoi de familia de farmacişti Hintz (1863-1949). La originea

colecţiei expuse stă o colecţie a profesorului Iuliu Orient (1869-1940), care

cuprinde diverse obiecte farmaceutice transilvănene şi pe care a expus-o în 1904

într-o sală a Muzeului Ardelean. Profesorul a donat colecţia muzeului, ea

întregindu-se cu o colecţie de istorie a medicinii, iar pe parcursul timpului

adăugându-i-se şi alte donaţii valoroase care descriu istoria farmaciei transilvănene

începând cu secolul XVI .

MUZEUL JUDEŢEAN IALOMIŢA

Muzeul Judeţean Ialomiţa deţine un patrimoniu arheologic dobândit în urma

cercetărilor sistematice, sau a descoperirilor întâmplătoare. Colecţia de arheologie

este constituită din obiecte ce aparţin unor perioade istorice diferite, începând din

Neolitic (mil. V î.Hr.) şi până în plină epocă medievală (sec.XV-XVIII).

Cea mai mare parte dintre obiectele aparţinând acestei colecţii sunt expuse

astăzi la Muzeul Judeţean în cadrul expoziţiei tematice "Evoluţia comunităţilor

umane în bazinul Ialomiţei, Omul şi Râul".

Artefactele ce aparţin culturilor neo-eneolitice (mil. V-IV a Chr.), oferă

prilejul cunoaşterii creaţiei materiale şi spirituale a comunităţilor umane sedentare,

legate organic de marile centre de civilizaţie din Peninsula Balcanică şi Orientul

Apropiat.

Din epoca metalelor cităm în mod deosebit depozitul de bronzuri de la

Dridu-Metereze (Hallstatt sec. X-IX a. Chr.). Prin numărul mare de piese (352) şi

diversitatea lor (seceri, vârfuri de lance, topoare, obiecte de podoabă, de

harnaşament) se încadrează în categoria marilor valori antice descoperite în

Romania45.

Reprezentative pentru cultura şi civilizaţia geto-dacică din câmpie, sunt

colecţiile de obiecte des-coperite în davae-le din apropierea unor cursuri de apă

(Ialomiţa, Borcea). Printre aceste valori amintim - rhyton din lut şi vatra cu decor

solar de la Piscul Crăsani, olăria lucrată cu mâna şi la roată de la Stelnica-Grădiştea

Mare sau Popina-Borduşani.

45 Ibidem.

Colecţiile de epocă medievală (sec. VIII-XVIII), provenite din aşezări

(Dridu, Târgul de Floci) şi necropole (Platoneşti), pun în valoare atât cultura

materială a acestor secole, cât şi diferitele evenimente istorice petrecute.

Muzeul deţine şi o colecţie de numismatică cu piese republicane şi imperiale

romane, bizantine, turceşti, bulgăreşti, austro-ungare şi româneşti din bronz, sau

argint.

A existat şi există o preocupare deosebită pentru lărgirea patrimoniului

arheologie prin desfăşurarea unor activităţi de cercetare ştiinţifică şi restaurare pe

şantierele arheologice de la: Borduşani-Popina (preistorie), Săveni - La Movile

(preistorie), Bucu-Popină (protoistorie), Platoneşti-terasă (protoistorie), Platoneşti -

tumul (populaţii alogene pe teritoriul ţării noastre), Stelnica-Grâdiştea Mare

(perioada getică), Platoneşti-necropolă şi Vlădeni-Popina Blagodeasca (cultura

Dridu), Giurgeni -Oraşul de Floci (civilizaţie medievală, locul de naştere al marelui

Mihai Voievod Viteazul)46.

Deosebit de valoroase sunt fondurile documentare aparţinând unor personalităţi

originare din lalomiţa, sau a căror activitate este legată de aceste locuri.

• Mihail Vulpescu - celebru muzician şi pasionat etnolog care a publicat

pentru prima data în 1917 la Paris doinele româneşti în colecţia „Doinas de

Roumanie ”. Apostol D. Culea - originar din Sudiţi, Ialomiţa, a participat la

organizarea învăţământului românesc modern în Basarabia după 1918 şi la

organizarea şcolilor populare.

• I.M.Dobrescu - personalitate de talie internaţională a lumii ştiinţifice, printre

primii cercetători ai chimiei solului.

46 Ibidem.

MUZEUL DE ISTORIE NATIONALA SI ARHEOLOGIE CONSTANTA

Muzeul de istorie naţională şi arheologie Constanţa are o istorie de peste o

sută de ani, perioadă ce poate fi împărţită în trei mari etape: perioada 1878 – 1957

– cea mai tulbure; apoi, 1957 – 1977 şi, în sfârşit, din 1977 până în prezent.

După 1877 lucrările de extindere ale oraşului Constanţa au dus la

descoperirea unor însemnate vestigii ceramice, statuare, epigrafice, numismatice

etc., toate atestând locul anticului Tomis în istoria veche a ţării.

Constatarea că multe piese antice intrau în colecţii particulare şi alcătuiau

material de speculă, a trezit îngrijorarea edililor în viziunea cărora s-a născut ideea

unui Muzeu de arheologie47.

În anul 1878 Remus Opreanu – primul prefect al administraţiei româneşti în

Dobrogea – propunea Academiei Române ca materialele arheologice adunate la

Prefectură, prin grija sa şi strădania inspectorului şcolar Ion Bănescu, să formeze

un muzeu. Propunerea s-a materializat. Telegrama trimisă lui Mihail Kogălniceanu

la 30 august 1879 relatează vizita făcută de elevii Şcolii Normale din Bârlad la

muzeul din Constanţa.

Ziarele vremii – locale şi centrale – se întrec în a aduce la cunoştinţă

evenimentul organizării muzeului constănţean şi a inventarului acestuia. Laudă

faptul că, pentru moment, prefectura a luat iniţiativa organizării muzeului în chiar

incinta sa; Prefectura se afla la întretăierea străzilor Traian, Sulmona şi Bd. Tomis.

Piesele mărunte, plus 15 sculpturi au fost aranjate în Cabinetul Prefectului, iar 27

piese mari (inscripţii votive şi funerare) au fost expuse de-o parte şi de alta pe alee.

Să subliniem că autorităţile aduceau laude în presă locuitorilor care, făcând

47 Marin Mihalache, op.cit., p. 96.

descoperiri întâmplătoare cu prilejul diverselor lucrări, le donau muzeului nou

înfiinţat. Astfel, aflăm şi numele primului donator: Chevara Casabian.

Incendiul din anul 1882, care a distrus Palatul Prefecturii, a cauzat şi

dezorganizarea muzeului creat de Remus Opreanu. Monumentele salvate din

incendiu au fost adăpostite în „pavilionul” din grădina publică.

Între 1881 şi 1908, Grigore Tocilescu a strâns şi publicat peste 600 de

inscripţii. Toate monumentele găsite de el au fost duse la Bucureşti. În şedinţele

Academiei Române tot mai multe voci cereau aducerea tuturor monumentelor din

Constanţa la Bucureşti. În opoziţie cu Bucureştiul apar eforturile Prefecturii

Constanţa de a consolida poziţia muzeului local, printr-un act acceptat de către

Minister. Astfel, prefectul F. Scheletti emite Decizia nr. 13/ 26 sept. 1889 de

înfiinţare la Constanţa a unui muzeu într-un local pe care-l va da Prefectura.

Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice trimite o copie a acestei Decizii, cu

Adresa nr. 11054/ 29 sept. 1889, către directorul Muzeului Naţional de Antichităţi

(Gr. Tocilescu) pentru a aviza favorabil, dar acesta refuză48.

Anii trec şi piesele muzeului organizat de R.Opreanu şi I.Bănescu, salvate

din incendiul din 1882, continuă să fie adăpostite în diverse locuri.

Anul 1906 se anunţă favorabil pentru muzeu. G. Gr. Cantacuzino autorizează, prin

Ordinul nr. 36349/ 11 iulie 1906, să se formeze la Constanţa un Comitet care să se

ocupe de reorganizarea Muzeului. Pe 22 iulie are loc o şedinţă a Comitetului prin

care se iau măsuri pentru strângerea fondurilor necesare construirii muzeului. În

decembrie, prefectul M. Capşa trimite un raport Ministerului prin care solicită

acceptul legal de reînfiinţare a muzeului. Acesta este trimis spre avizare

directorului Muzeului Naţional de Antichităţi. Şi, iar nu s-a întâmplat nimic.

48 Ibidem, p. 65.

Între 1910 – 1911 toate antichităţile din Constanţa se aflau depozitate la

gimnaziul „Mircea cel Bătrân”, fără nici o organizare cu caracter administrativ şi

ştiinţific. Fondurile strânse de Comitet (circa 5000 lei) au fost depuse la bancă, în

contul MNA, reprezentat prin direcţia sa şi împuternicitul din Constanţa, prof. N.

Orghidan – custodele muzeului local.

În 1911 Vasile Pârvan, venit la conducerea Muzeului Naţional de

Antichităţi, înaintează un raport Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice în

care pune din nou problema înfiinţării unui muzeu la Constanţa. Ordinul

Ministerului, seria B, nr. 73245/ 27 oct. 1911, este favorabil. Astfel, Raportul lui

Vasile Pârvan şi Ordinul Ministerului sunt considerate – de la această dată – actele

de înfiinţare ale Muzeului de Antichităţi din Constanţa.

Prof. N. Orghidan solicită, şi obţine, sprijin material în efectuarea de

cercetări arheologice pe traseul şanţurilor de canalizare din oraş.

După transferarea profesorului Orghidan la Craiova, Muzeul este mutat la Şcoala

Normală de Învăţători. Directorul acesteia, prof. I. Ghibănescu, este numit custode

al muzeului cu data de 29 septembrie 191249.

Ghibănescu supraveghează, cât poate, construcţiile care se fac în oraş şi în

împrejurimi şi, împreună cu elevii săi, colectează şi aduce la muzeu toate vestigiile.

Reuşeşte să facă din muzeu o instituţie independentă mutându-l într-o clădire din

parcul comunal, dată de Primărie care a acordat şi subvenţie pentru plata unui

gardian. Muzeul, în noua clădire, avea şi program de vizitare: joia şi duminica,

între 14 – 16,30.

Într-un document din 1913 se spune: „Sperăm că actualele şi viitoarele

administraţii locale şi judeţene îşi vor face un titlu de glorie, dacă timpul le va

49 Ibidem.

permite, să acorde tot sprijinul pentru înfiinţarea şi întreţinerea unui frumos muzeu

de antichităţi. Muzeul Cetăţii Tomis”.

În ianuarie 1915 Vasile Pârvan a început săpăturile la zidul de incintă al

Tomisului; pe baza rezultatelor obţinute a stabilit conturul incintei şi a făcut primul

plan topografic al ruinelor cetăţii antice, distrusă grav de construcţiile ridicate după

1878. Cercetările sistematice întreprinse la Constanţa de Muzeul Naţional de

Antichităţi, în paralel cu lucrările edilitare, au condus la descoperirea unei cantităţi

apreciabile de monumente arheologice care au îmbogăţit patrimoniul muzeului

care, încă, nu avea un spaţiu adecvat, continuând să funcţioneze în chioşcul din

parc.

Dificultăţilor de început ale muzeului li s-a adăugat conflagraţia mondială. După

război trebuia luat totul de la capăt.

Abia în 1928, cu prilejul semicentenarului Independenţei, prof. C. Brătescu a

organizat o expoziţie cu caracter arheologic şi etnologic în pavilionul din faţa

Cazinoului din Constanţa. După terminarea festivităţilor jubiliare, prin insistenţele

organizatorului expoziţiei, s-a organizat muzeul în aripa stângă a Primăriei –

prefigurând parcă mutarea sa definitivă aici la jubileul centenarulu50i.

Deşi amenajat în 1928, muzeul îşi va deschide porţile abia în 1930, iar din

vara anului 1935, când a început clasificarea pe epoci istorice, a devenit o instituţie

organizată pe criterii ştiinţifice.

Creşterea permanentă a colecţiilor prin donaţii, achiziţii, săpături de salvare

sau cercetări organizate – la Histria, Capidava, Adamclisi, Constanţa – a ridicat

problema insuficienţei spaţiului. De exemplu, în 1937, secţia de arheologie avea

înregistrate 272 piese; iată de ce, o primă soluţie era transferarea muzeului în

50 Aristide tefănescu, Ș op.cit., p. 86.

berăria din faţa Cazinoului (actualul sediu al Acvariului). În noul sediu muzeul

avea program de vizitare (9 – 12; 16 – 18 pe timpul verii), iar taxa de intrare era de

5 lei. Prof. Ioan Micu raporta, la finele anului 1938, un număr de 5000 vizitatori.

În timpul celui de-al doilea război mondial muzeul şi-a încetat temporar

activitatea. După 1945 s-a acordat o atenţie deosebită conservării pieselor şi

punerii în valoare a tezaurului arheologic al Constanţei, oraş considerat – pe drept

cuvânt – el însuşi un muzeu în aer liber.

Între 1948 şi 1951, în cadrul lucrărilor de reparaţii de la Cazinou, s-au făcut

reparaţii şi la anexa sa unde era adăpostit muzeul. Acţiunea de reorganizare a

impus sarcini multiple şi dificile restrânsului colectiv al muzeului: prof. Gh.

Iordănescu – director; prof. Carol Blum – secretar şi un gardian51.

De la finele anului 1951, când prof. Nubar Hamparţumian a fost numit

director, se constată o activitate mai alertă prin măsurile luate: restaurarea pieselor,

recuperarea valorilor arheologice care se aflau la Muzeul Naţional de Antichităţi

din Bucureşti, deplasări pe teren pentru colectarea de noi obiecte, clasificarea

arheologică şi redactarea unui catalog-inventar al cărţilor şi revistelor aflate în

biblioteca muzeului. Complexitatea activităţilor necesita lărgirea colectivului; în

consecinţă au fost angajaţi un muzeograf şi un restaurator.

Din 1956 începe o nouă etapă în viaţa muzeului. În vederea creşterii reţelei

de muzee la Constanţa, Comitetul Executiv al Consiliului Popular Regional a

acceptat colaborarea cu Vasile Canarache, cercetător principal la Institutul de

Arheologie al Academiei Bucureşti; acesta şi-a asumat obligaţia reorganizării

muzeului din Constanţa în calitate de coordonator ştiinţific şi tehno-muzeografic.

Planurile concepute la finele lui 1956 şi la începutul anului următor prevedeau mai

51 Ibidem.

multe instituţii de gen: Muzeul de arheologie, căruia trebuia să i se afecteze localul

vechii facultăţii de piscicultură; Acvariul – instalat în anexa Cazinoului; extinderea

muzeelor din Mangalia, Adamclisi şi Histria. Accelerarea ritmului reamenajării

construcţiei era impusă de un eveniment cultural internaţional: bimilenarul naşterii

marelui poet exilat la Tomis – Publius Ovidius Naso.

Pe 22 septembrie 1957 s-a inaugurat, parţial, muzeul în noul său sediu. După

terminarea festivităţilor lucrările de organizare au fost reluate astfel că la finele

anului obiectivul a fost atins: Muzeul de Arheologie Constanţa exista cu o

expoziţie de bază, laborator de restaurare, bibliotecă de specialitate, mobilier

modern52.

În noua sa existenţă, muzeul s-a dovedit un organism experimentat,

caracterizat printr-un înalt profesionalism, intervenind cu specialiştii săi atât la

săpături de salvare cât şi la cercetări sistematice pe mari şantiere. Astfel, încet –

încet, muzeul a început să se transforme dintr-un simplu depozitar de valori

arheologice şi istorice într-un autentic centru de cercetări. Datorită acestora, timp

de 20 de ani (1957 – 1977), muzeul constănţean a devenit o instituţie de renume

mondial. Dar, prin exponatele sale, muzeul constănţean îşi încheia naraţiunea la

începutul evului mediu. Pentru o expunere a istoriei până la zi era necesar un alt

spaţiu şi o tematică nouă.

Prilejul pentru o altă etapă a vieţii muzeului l-a oferit sărbătoarea

Centenarului Independenţei. Pentru noua tematică, care avea să conducă şi la

schimbarea numelui instituţiei, s-a oferit toată clădirea Primăriei – ea însăşi

monument istoric.

52 Ioan Opri , ș Istoria..., p. 65.

Pe 25 decembrie 1977 s-a inaugurat Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie

Constanţa. Atributul de naţional acordat unei instituţii provinciale este expresia pe

deplin justificată de poziţia ştiinţifică şi de propagandă a instituţiei. Spaţiul

expoziţional ocupă trei nivele: parter, etajul I şi etajul II. La parter sunt amenajate

două săli de Tezaur; etajul I cuprinde, cronologic, istoria veche şi medievală a

Dobrogei; la etajul II continuă istoria modernă şi, de asemenea, sunt amenajate

câteva expoziţii tematice.

CONCLUZII

În afară de cercetare şi conservare, scopul esenţial al muzeului în societatea

contemporană este educarea.

Această activitate a muzeului este complexă, contribuind atât la instruirea

publicului larg cât şi la dezvoltarea imaginaţiei şi sensibilităţii lui. Muzeul oferă

prin expoziţiile sale permanente sau temporare un număr bogat de cunoştinţe

grupate într-un sistem organizat. Privit sub acest aspect, el îndeplineşte şi rolul

unui centru de documentare, dând vizitatorilor o serie de informaţii curente într-o

formă atractivă şi vie, uşor accesibilă. Prin modul de organizare a unei expoziţii,

muzeul poate contribui la stimularea gândirii, spiritului de observaţie, deducţiei

logice etc. În al treilea rând, îndeosebi muzeele de artă, au un rol important în

dezvoltarea imaginaţiei şi sensibilităţii. Ele pot exercita asupra individului o

influenţă mai puternică decât şcoala, care în genere stimulează facultăţile

intelectului, îmbogăţind cunoştinţele, mai mult decât sensibilitatea şi imaginaţia.

Numai simplul contact direct cu mărturia istorică sau opera de artă trezeşte în

vizitator sentimentul de respect şi admiraţie faţă de adevăr şi perfecţiune. În

aceeaşi măsură, muzeele cu profil istoric joacă un rol de primă importanţă în

educaţia patriotică şi cetăţenească a vizitatorilor, relevându-se trecutul şi prezentul

ţării, personalitatea şi activitatea celor care şi-au dăruit întreaga lor muncă ideii de

progres, contribuind la îmbogăţirea ştiinţei, tehnicii şi culturii.

Programele educative ale activităţii muzeale sunt legate în multe ţări, ca şi la

noi, cu acelea şcolare. În cadrul muzeelor, copiii şi tineretul sunt iniţiaţi să

cunoască şi să preţuiască în profunzime creaţia omenească, pe plan naţional şi

universal. Din această pricină, în multe muzee din lume, copiii fac nu numai lecţii,

dar lucrează în ateliere şi laboratoare special organizate pentru ei.

Formarea intelectuală şi etică a copiilor prin muzeu nu se limitează azi doar la

vizitarea expoziţiilor, însoţiţi de profesorii lor sau de specialiştii muzeului. Este

vorba de a-l pune pe copil în contact direct cu un anumit fenomen ştiinţific sau de

creaţie spirituală, antrenându-l chiar în aplicarea lui practică. Unele muzee sunt

utilate în mod special cu ateliere şi laboratoare, în care copiii pot lucra singuri sub

îndrumarea unui specialist, care le explică chiar mecanismul unei maşini, un

fenomen fizic, chimic sau biologic din natură, sau procesul de creaţie a unei opere

de artă, începând cu tehnica. Aceasta nouă formă de învăţământ prin muzee nu se

adresează exclusiv copiilor, ci participă la ea şi oamenii maturi, care au o anumită

înclinare pentru tehnică, istorie, artă ş.a., folosindu-şi în acest scop timpul lor liber,

pentru a se recrea. Prin aceste ateliere, muzeul stimulează nu numai unele talente

latente, dar mai ales îndemnul către o preocupare recreativă, în acelaşi timp creând

terenul şi climatul spiritual necesar pentru a înţelege mai adânc fie fenomenele

naturii, fie creaţia omenească de-a lungul istoriei, fie descoperirile vremii.

Acţiunea educativă a unui muzeu depăşeşte uneori chiar profilul lui, în sensul

strict al cuvîntului. De aceea toate muzeele mari, în mod obligatoriu, sunt

înzestrate cu săli de conferinţe, folosite şi pentru prezentarea filmelor, săli de

auditii muzicale, săli de expoziţii experimentale sau cu teme şi obiecte care se

adresează publicului.

BIBLIOGRAFIE

- ***, Ghidul muzeelor şi colecţiilor din România, CIMEC, 2000.

- Florescu, Radu, Bazele muzeologiei, Editura Teora, Bucureşti, 1998.

- Hudson, Kenneth, O istorie socială a muzeelor, Editura tiin ifică, Bucureşti,Ș ț

1979.

- Ioniuc, Adriana, Rolul muzeelor în România interbelică, Editura Universită iiț

A.I.Cuza, Iaşi, 1998.

- Matei, Horia C., Civilizația lumii antice, Editura Eminescu, București,

1981.

- Mihalache Marin, Ghidul muzeelor din România, Editura Academiei, Bucureşti,

1972.

- Mourre, Michel, Dictionnaire Enciclopedique d histoire, vol. 1, Bordas

Larousee, Paris, 1998.

- Nicolescu, Corina, Muzeologie generală, Editura tiin ifică, Bucureşti, 1975.Ș ț

- Opriş, Ioan, Protejarea mărturiilor cultural-artistice din Transilvania şi Banat

după Marea Unire, Editura tiin ifică, Bucureşti, 1988.Ș ț

- Idem, Comisiunea Monumentelor Istorice, Bucureşti, 1994.

- Idem, Istoria muzeelor din România, Bucureşti, 1994.

- Idem, Transmuseographia, Bucureşti, 2000.

- Petran, Coriolan, Muzeele din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş.

Trecutul, prezentul şi administrarea lor, Bucureşti, 1922.

- Rendina, Claudio, Roma ieri, oggi e domani, I, Newton Compton Editori,

Roma, 2007.

- Stoicesu Cleja, Claudia, Sub semnul muzeului. Arta de a privi, Bucureşti, 1983.

- Ştefănescu Aristide, Ghidul muzeelor, Bucureşti, 1996.

- Thibault, A., Istoria Universală Larousse, Editura Rao, București, 2006.