8/16/2019 Reflex Nr 1 Din 2013

1/100

CONSILIUL JUDEŢEANCARAŞ-SEVERIN

Preşedinte:dr. ing. Sorin FRUNZĂVERDE

CENTRUL JUDEŢEANCARAŞ-SEVERIN

pentru CONSERVAREAşi PROMOVAREA

CULTURIITRADIŢIONALEDirector:

prof. Gheorghe ŢUNEA

Apare sub egidaUNIUNII SCRIITORILOR

din ROMÂNIA

Redactor şef:Octavian DOCLIN

Redactor:Ada D. CRUCEANU

Secretariat:Georgeta HAVEI

Corespondenţa pe adresa:Reşiţa

cod 320162str. Făgăraşului nr. 12A

tel./fax 0255 226698e-mail:

revistareflex@gmail.comtavidoclin@gmail.com

tel. 0740 077174 jud. Caraş-Severin

REFLEX

artă • cultură • civilizaţieISSN 1582 - 361X

Mircea MARTIN

„... şi ţine-te de Banat” (Nicolae Stoica de Haţeg)

Reflex 1 - 6/ 2013 1

S-a scris mult şi se va scrie încă mult mai mult despre Eminescu, darfigura poetului, aşa cum a fost ea trasată de G. Călinescu, e sortită sădăinuie în memoria colectivă. Criticul îşi încheia exegeza sa cu ob servaţiacă apariţia lui Eminescu într-o literatură ca a noastră trebuie consideratăun „miracol”. În capitolul pe care i-l închină înIstoria literaturii române de laorigini până în prezent , Călinescu susţinea, dimpotrivă, că Eminescu,departe de a fi un „meteor, fără nici o legătură cu trecutul”, „e cel maitradiţional poet, absorbind toate elementele şi cele mai mărunte ale literatur

antecedente”.Când sau unde avea dreptate criticul, în monografie ori în Istorie?Se contrazicea el, oare? Punctul de vedere din Istorie revizuieşte afirmaţiaanterioară, fără însă a o anula. Revizuirea însăşi nu face decât săevidenţieze un paradox al operei eminesciene, mai precis al situării sale înliteratura română.

Nu vom susţine că tradiţia noastră literară nu era îndeajuns de îndelungată, de „coaptă”, pentru a pregăti apariţia geniului eminesciandar vom constata că versul eminescian face dintr-odată ca întreaga poezieanterioară să pară datată, spre a nu spune desuetă. Heliade Rădulescu,Grigore Alexandrescu, Bolintineanu sau Alecsandri rămân nişte poeţiimportanţi, însă valoarea lor se cere – după experienţa eminesciană –măsurată dintr-o perspectivă istorică. Eminescu a schimbat criteriile deapreciere, a redefinit lirismul, trăirea sentimentală, a revoluţionat poeziautohtonă. El a „inventat”, a făurit şi a dăruit apoi urmaşilor săi scriitorionouă limbă românească.

Şi nu numai scriitorilor, ci şi cititorilor, căci mlădierile versului săuau rămas fără ecou în chiar limbajul de fiecare zi. În frazele noastre maizbutite, în cuvintele noastre mai adevărate s-ar putea recunoaşte o aluzieeminesciană. Fie că vrem, fie că nu fie că ne dăm seama, fie că nu,eminescianizăm în clipele noastre privilegiate, inspirate. Căci de inspiraţienu e nevoie numai în poezie.

Revoluţionar al formelor şi al sensibilităţii (dovadă că a fost revendicde simbolişti şi chiar de unii avangardişti), Eminescu a înţeles de la începusă pună la contribuţie moştenirea de îndemnuri a înaintaşilor pe care nunumai i-a elogiat, dar i-a şi cunoscut în profunzime. Temele lui poeticarată frecventarea asiduă a tradiţiei autohtone şi, în acelaşi timp, a tezauruluuniversal. Tradiţional şi modern, revoluţionar şi întemeietor, naţional şiuniversal, Eminescu rămâne poetul deplin şi exemplar al literaturii noastre

Modernitatea, mai precis viabilitatea lui perenă se verifică princonfruntarea cu poeţii ulteriori, de la începutul secolului nostru, de la mijloclui şi de astăzi. În acelaşi timp valabilitatea poeziei noi este condiţionată conştient sau inconştient – de marelepublic prin raportarea la modeluleminescian. Reper îna lt şi sigur, menit să descurajeze imposturile de totfelul. Modelul eminescian trebuie înţeles însă în spiritul şi nu în litera luCu alte cuvinte, să scriem la felde bine ca Eminescu, nu la fel ca Eminescu.

(text reprodus, cu acordul autorului, din Caraş-Severinul cultural-ştiinţific, supliment alziarului Flamura [Reşiţa], 18 iunie 1985, p. 3)

Poetul deplin şi exemplar

8/16/2019 Reflex Nr 1 Din 2013

2/100

2 Reflex 1- 6 / 2013

I. Şi iarăşi, şi iarăşi, mereu... EMINESCU...

„Dimineaţa a fost creată /ca să şoptimEminescu /Seara a apărut /ca să plângem Eminescu/Noaptea s-a ivit /ca să visăm Eminescu”...

Este superfluu să ne mai întrebăm cereprezintă Eminescu pentru noi. Eminescu estetrimisul Celui de Sus să ne reprezinte chintesenţa,dimensiunile conştiinţei de sine, demnitatearomânească, locul pe care-l avem în univers...Eminescu este un ocrotitor al românilor, părintelenostru spiritual. Inclusiv la demonstraţiile popularedin iarnă, în capitală, se striga „Eminescu e cunoi!!!...”

În continuare, voi emite o idee şi anume: ziuade naştere a unui poet este de fapt data în care adebutat editorial... Eminescu este un lujer de stejar răsărit în dulcea Bucovină, în ziua de graţie a luniiGhenar, 15... transplantat în solul mănos transilvan,botezat ca poet de către ilustrul cărturar Iosif Vulcan,naşul său literar – act consfinţit în nr. 6 al revisteibihorene „Familia” din 25 februarie – 9 martie, dinOradea. (Cf. Sarmis-Răzvana Midilli). Iosif Vulcandescoperea un tânăr poet căruia îi prevedea un viitor strălucit. Citiţi cu atenţie: ”Într-o dimineaţă defebruarie 1866 redacţiunea noastră primi o epistolădin Bucureşti. Comitiva poeziilor ne mai spunea căautorul lor este de numai 16 ani. Forma poeziilor,

considerând şi etapa tânără a autorului, ne indicăun talent adevărat care va avea un viitor frumos înliteratura română”... Aşa „s-a născut” poetul MihaiEminescu în Oradea lui Iosif Vulcan...

După acest debut fulminant Eminescu epreluat, cultivat în întreaga ţară. I s-a publicat versuri,proză, eseuri, materiale publicistice, colecţii depoezie populară, ce i-au dimensionat, augmentatvaloarea în crescendo, cucerind nu doar literaţii cişi cititorii de rând, la gura sobei. Târziu au apărut şitrepăduşii contestatari... O mare parte a liricii sale adevenit cântece de mare audienţă, mai ales înserbările şcolare, dar şi în sindrofii stilate, secondatede partituri instrumentale... Am fost invitat de multeori la asemenea manifestări omagiale. Intenţiileacestora au fost desigur generoase, dar mai rar la înălţimea subiectului. Este o mare responsabilitate în a- l aduce pe Eminescu în scenă. Se cereprofesionalitate în întocmirea scenariilor şi a regieispectacolelor eminesciene. Aici e o mare problemă.Realizatorii acestora (educatoare, învăţătoare,profesori de limba română) n-au întotdeaunacompetenţe regizorale. Nu mai sunt pregătiţi în şcoli,facultăţi, în acest sens. Răspunderea educativă aacestora este enormă. Neajunsurile se referă în

Ovidiu SUCIU primul rând la rostire, frazare, nuanţare, la pauzadintre cuvinte, la suspansul necesar, în careauditoriul este lăsat să-şi construiască singur mental,o anume imagine subiectivă, să „vadă” virtual ceeace sugerează. Mai intervine aici mimica, folosireacomplementară a mâinilor, mişcarea în scenă,relaţiile între interpreţi. Eminescu nu poate fi rostitşezând într-un scaun. E un sacrilegiu. Actulcomunicării este unul de cuminecare cu ambroziaşi nectarul versului eminescian. Poezia lui Eminescueste mai aproape de zborul libelulelor, de balet, deharphă, de flaut, de dansul suav al fluturilor pestenuferii unui lac albastru, —— de aşezare blândă înmintea şi sufletele celor cărora li se adreseazăduhulpoetului... Am văzut cu tristeţe spectacole exageratde lungi, cu momente supralicitate ce depăşescpragul de receptare a auditorului. Am mai văzutabordări inadecvate, operatistice, în forţă, impropriiunor asemenea spectacole. Abordarea scenică a luiMihai Eminescu este una de taină, sfielnică, cu chip

feciorelnic, cu iz de parfum de salcâm, ori de cais... Îmi revin în memorie două momente legatede sărbătorirea Poetului Naţional... Cu câţiva ani înurmă, primarul Bixadului-Oaş, Iacob Pop m-a invitatde 15 ianuarie la tăietorii de lemne din Munţii Oaşului. Am ajuns acolo în crucea amiezii cu o sanie, apoimărşăluind prin nămeţi per pedes. Linişte demormânt. Drujbele amuţiseră. Muncitorii intraseră într-un vagon (dormitor-sală de mese). Îşi sorbeauzeama flămânzi de lucru. Am intrat, am salutat. Nis-a răspuns mut cu înclinări de cap. I-am întrebatdacă ştiu „ce zi e azi?” Ei îşi continuau mâncatul culingura. Am precizat neinspirat: „15 ianuarie”. Nici oreacţie! Atunci am scos din buzunar o carte deversuri, din colecţia „Biblioteca pentru toţi”, şi amcitit „Ce te legeni codrule” şi alte versuri eminesciene.Cei înfometaţi au lăsat încet lingurile în blidele cuzeamă şi au ascultat... Îl descopereau pe Eminescu.Era un moment iluminant... Se regăseau pe ei înşişi.Doamne, ce moment înălţător. Oaltă întâmplare: Aveam întâlnire cu Fănuş Neagu într-o expoziţie deartă plastică de la Casa Armatei din capitală. La unmoment dat observ printre exponate o mascămortuară. Era cea aurită a lui Mihai Eminescu(proprietate a lui Vadim Tudor). M-am înfiorat deemoţie. Am închis ochii şi făcând abstracţie de ceiprezenţi mi-am imaginat că iau masca în mână, o întorc privind-o în interior. Simţeam porii feţeiPoetului. M-am cutremurat. Îmi dădusem seama căchiar privind doar amprentele feţei lui Eminescucomiteam un sacrilegiu...

Nu ajunge o viaţă de om să-l cunoşti peEminescu la adevăratele sale dimensiuni. Pentruasta dăm o şansă celor de ne vor urma. Sperăm căo vor fructifica...

8/16/2019 Reflex Nr 1 Din 2013

3/100

Reflex 1 - 6/ 2013 3

II. Peste tot şi în toate... EMINESCU

Peste tot şi în toate duhul blînd al Eminescului.Elev fiind în primul meu drum în Capitală, cu sufletul înveşmântat în emoţie, am păşit cu sfială pe AleeaEminescu din Cimitirul Bellu. Linişte ca la-nceput delume. Linişte ca la-nceput de vremi... Căutam cu înfrigurare duhul Poetului. În faţa mea a apărut mirificchipul său cel sfânt în mantia-i solară, încremenit înbronz şi primitor în pământ. În juru-i suspinau floriuscate crescute din lacrimile pelerinilor şi dinpocalele crinilor albi căzuţi în genunchi în faţaluceafărului neamului... Eminescu nu mai sălăşluia în chipul cioplit. Mi-ar fi plăcut să-l văd aevea şi,vorba lui Arghezi, să-l pipăi şi să urlu: „ESTE!!!” Maitârziu, trecut prin adolescenţă l-am redescoperit peEminescu în razele răsăritului de Soare, în celenocturne de Lună, sărutând oglinda lacului albastru, încărcat cu flori de nufăr şi de luceferi, l-am regăsitapoi în foşnetul codrilor, pe când copil fiind păduri

cutreiera şi se oprea adesea la izvor, în zâmbetulflorilor de cireş, în unduirea holdelor de grâu, înclipocitul undelor de râu, în tăcerea firului ierbii verdede acasă şi în iia feciorelnică de mireasă, în pâineaaburindă ieşită din cuptor şi în fructele de pe masă, în cântecele mierlei împletite-n salbă, în fulgii dezăpadă albă, sau pe deal în duiosul zvon de bucium,sub scăparea stelei polare, zâmbind în tainaalbastrului de Voroneţ, în candoarea fecioarelor, înzburdălnicia mieilor, în dulceaţa vinului de Cotnarisorbit din pocalul slăvitului voievod Ştefan, în ploaiamocănească a Apusenilor şi în tânguirea clopotelor

serilor, în demnitatea străjerilor valahi la hotare, dela Carpaţi şi până la Marea cea Mare, în basmeleuitate printre străvechi hrisoave, în scrisul caligrafical cronicarilor moldavi – oameni de ispravă – mândricărturari şi bravi. L-am regăsit pe Mihai în manualeleşcolare, cinstindu-i venerabil memoria, regăsit falnicprin istorie, Mihai I Voievod la limbii rostirii şi gândiriiromâneşti – ce va stărui nemuritor în poveşti – aintrat cândva pe poarta Cimitirului Bellu dinBucureşti, zăbovind o clipă în lăcaşul de lut al vetreistrămăşeşti, apoi s-a înălţat discret în lăcaşul detaină al veşniciei româneşti, de unde ne vegheazăcu blândă dragoste şi înţelegere. S-a ivit din glia şistirpea nobilă daco-getică, în zi aspră de Gerar bucovinean, s-a săvârşit mult prea devreme, întimpul împlinirilor şi al dogorii verii, chemat de Celde Sus într-un dramatic Apus, unde i s-a hărăzit ostea aleasă ca STEAUA EMINESCU, ca mireasă,cea de veghe Neamului, Sufletului şi Hotarelor României Mari, cea stătătoare dincolo de moarte,de la Nistru pân la Tisa unde tot românu plânsu-i-sa. Pe toţi Poetul ne-a cuminecat cu vraja versuluisău sublim şi curat... îngenunchiem adesea sfielnici în faţa memoriei Domnului MIHAI I al Neamului, alEternei Românii... Acum la ceas de seară eu însumimă închin în Faţa Lui MIHAI I – a voievodului Divin –

Cel mai frumos dar pe care Dumnezeu ni l-a dat într-o clipă sublimă de inspiraţie – este MIHAIEMINESCU cel NEMURITOR...

EMINESCU – domn al LIMBII ROMÂNE

Precum Dumnezeu tatăl are un fiu – IsusTot aşa limba română are un fiu mai presus:Mihai Eminescu – geniul nostru deplinDar precum copiii îşi depăşesc cu mult părinţiiEminescu cel sfânt pentru noistă blând-luminos deasupra Limbii româneprin adâncimile gândirii saleprin vraja metaforeiprin harul divinprin care a creat o limbă modernă dar eternădevenind FILIUS PRINCEPS al Neamului său

–paşaportul nostru de identitatepentru o românească eternitate...

În final, vă propun un exerciţiu de imaginaţie: În data de 15 iunie, la ora 4 dimineaţa, toţi care vomfi treji, să aprindem o lumânare, să închidem ochiişi să ne împletim gândurile împreună într-o cununăpe care s-o trimitem virtual spre SteauaEMINESCU...

“...prin Editura Scriitorilor si, ulterior cu sprijinul calduros alambasadorului Viorel Isticioaia-Budura si cu sponsorizare dinpartea Corporatiei ZTE din Shenzhen, o noua antologie Mihai

Eminescu, poezii si proza literara [traducere: prof. FengZhichen] a vazut lumina tiparului în iulie 2003 . Cartea esteprefatata de Danzeng, care si-a amintit cu multa caldura sisinceritate impresiile deosebit de placute ale vizitei sale în

România si Moldova, îndeosebi acelea care au trezit în inimasa admiratia si veneratia fata de Eminescu si opera lui. În

cuprinsul bilingv al cartii figureaza 65 de titluri de poezie si 4de proza literara din cele mai reprezentative opere

eminesciene. Majoritatea dintre ele sunt traduse pentru primadata în limba chineza, deci în premiera absoluta. Cele patru

proze, Fat-Frumos din lacrima, Sarmanul Dionis, Laaniversara si Geniu pustiu...” [text reprodus din:Rom. lit., nr.

42/ 2003 (Meridiane)]

8/16/2019 Reflex Nr 1 Din 2013

4/100

4 Reflex 1- 6 / 2013

EMINESCU şi azilul românesc al anilor ’80

În anul 1988 mă aflam deja de aproapte 10 ani, împreună cufamilia, în Germania.

La Aachen, în zona de întâlnire a celor trei ţări, Germania, Olandaşi Belgia, dar şi în marile oraşe din apropiere (Köln, Düsseldorf, Bonn)existau asociaţii care aveau, ca prim obiectiv, păstrarea şi promovareaculturii româneşti în ţările respective.

Un document în acest sens este monografia „O punte întreRomânia şi Germania” care descrie activitatea de zeci de ani acomunităţilor româneşti din zonă şi în special a Collegiului„Byzantinum”, cor cu o veche tradiţie în Aachen, dar cunoscut şi princoncertele susţinute în marile oraşe euopene. Personal, am făcutparte din colectivul de redactare al acestei monografii.

Încă din anul 1988 s-au început pregătirile pentru comemorarea a 100 de ani de la moartea luiMihai Eminescu. O mare problemă era aceea că la dispoziţia asociaţiilor din toată Europa Occidentalănu exista şi un film despre Eminescu şi locurile unde acesta a trăit. Eu, în calitate de cineast amator de-acum binecunoscut şi în Germania, m-am angajat să realizez, pe Super8, un astfel de film.

Ajutat de bunii mei prieteni din Gura Humorului, Marcela şi Emil Butnaru, în toamna anului 1988am poposit la Ipoteşti, la Muzeul memorialMihai Eminescu. Având în vedere vicisitudinile acelor vremuri,la muzeu m-am dat drept român pentru a mi se permite să filmez în casa memorială precum şi bisericaconstruită de Iorga şi pictată de Petru Remus Troteanu, cu un portret al poetului printre sfinţi. Curând însă s-a aflat că în apropiere se af lă o maşină cu număr străin şi că eu nu eram din România. Cu toateacestea, directorul muzeului, prof. Valentin Coşoreanu, şi-a luat riscul asupra lui şi mi-a mai permis săfilmez câteva cadre. Au urmat apoi filmări la Putna precum şi ilustrarea unei părţi din poezia „Despărţire”,interpretă fiind eleva Camelia Cărăuş din Gura Humorului. În final, filmul a avut 14 minute.

În luna aprilie 1989 filmul a fost prezentat în premieră la Aachen unde a participat atât publicromânesc cât şi german. Cu acest prilej, Collegium „Byzantinum” a executat melodii în limba română şigermană inspirate din versurile lui Mihai Eminescu şi toate acestea pe fondul unor sugestive picturieminesciene realizate de pictorul Emil Ciocoiu, tot din Aachen. O copie a filmului a fost trimisă la Parisunde a fost prezentată cu prilejul comemorărilor organizate de concetăţenii noştri de acolo.

În primăvara anului 1989 am întrebat primăria din Gura Humorului dacă pot veni cu filmul la ei înlocalitate pentru a-l prezenta celor care au colaborat la realizarea lui, precum şi altor persoane interesate. Aceasta deoarece filmările în regiune le-am realizat fără nici un fel de aprobare. După ce am trimis ocopie la Gura Humorului, am primit răspunsul că pot prezenta filmul în Oraş. Aceasta a avut loc în 17 iulie

1989. Ulterior am fost informat pe cale neoficială că de fapt filmul a fost văzut de şeful securităţii de la

8/16/2019 Reflex Nr 1 Din 2013

5/100

8/16/2019 Reflex Nr 1 Din 2013

6/100

6 Reflex 1- 6 / 2013

8/16/2019 Reflex Nr 1 Din 2013

7/100

Reflex 1 - 6/ 2013 7

Singurătăţi reşiţene…

8/16/2019 Reflex Nr 1 Din 2013

8/100

8/16/2019 Reflex Nr 1 Din 2013

9/100

8/16/2019 Reflex Nr 1 Din 2013

10/100

10 Reflex 1- 6 / 2013

de la noi la liceul (acum gimnaziu) „Avram Iancu”din Mehala Timişorii. Slăbită de atâta învăţat, studiat,vorbit, navetă, stat la rînduri după picioare de pui şihârtie igienică, alătur i de o existenţă de soţie şi mamăperfectă, mă invită cu tot protocolul în a doua zi deCrăciun. Zic „protocol” pentru că fiica Lili, fostăingineră chimistă, pensionată înainte de termen, măaşteaptă la prefectură în staţie, ca să nu rătăcescblocul din spatele Facultăţii de Medicină. Fiul nu măpoate aştepta pentru că a rămas în Vest (violonist –solist fiind) în timpul unui concert în Olanda. Se scriaanul 1987.

Soţul, profesorul universitar M. L., nu maitrăieşte, dar de corectitudinea sa îşi amintesc multegeneraţii de studenţi de la Facultatea de medicinăveterinară. Nu cunoştea sensul cuvintelor „pilă,şpagă, cunoştinţă, inter venţie personală”.De aceeafamilia, compusă acum din mamă şi fiică, locuieşteca pe vremuri într-un apartament modest peOdobeşti la etajul IV – deci mai aproape de cer.

Lili, frumoasă, inteligentă, cu pregătireuniversitară (iată, ce nu place bărbaţilor), călătorităprin toată Europa n-a fost şi nu este căsătorită.

Ştiut fiind că eu optimizez pe toată lumea, caremai gândeşte (lumea neştiutoare poate fi uşor optimizată – dovadă programele de la TV), eu îmi încep „rememberul” cu anii în care am fost peţită.Eu, la fel ca Lili; deşteaptă, frumoasă, universitatede 5 ani, cu dorinţa de ascensiune spre bucuriapărinţilor, care trăiau la limita de jos a posibilului,pentru nişte bănăţeni gospodari. Aşadar – eu fărăfâneţe, grădini în paragină pe la marginea oraşului,

ce să mai vorbim de pământ. Deci mi-au lipsit 2hectare, ca să mă căsătoresc cu alesul inimii. Lilirâde cu lacrimi la aceste mărturisiri şi Carmen L.uită de toate durerile din şira spinării, de la rinichi,genunchi etc.

Apoiconcluzionează: Ai fost o fericită! Eu amavut originea socială nesănătoasă: tata a fost colonelregal – ofiţer de carieră şi mama profesoară de limbaromână. Tata a fost luat de pe stradă şi n-am ştiutde el nimic doi ani, până când l-am găsit prin prietenila închisoarea – detenţie politică de la Iaşi, apoiJilava. Norocul său că a avut dolmanul pe el, când l-au ridicat. Aflu că dolmanul era un palton lung pânăaproape de glezne, căptuşit tot cu o blanăcălduroasă. Ofiţerii superiori au purtat toţi dolman în timpul războiului. A făcut frontul în Rusia. Aşadar a dormit pe dolman în puşcărie şi când a venit acasă,cântărind 50 de kg, n-a întrebat-o pe mama desănătate, ci „a reuşit Carmen să intre la facultate?”.Colonelul nu se îndoia de ştiinţa fetei, dar ştia cătrebuie să prezinte cazierul părinţilor. Oare în ce ţarăun viitor student, candidat, trebuia să prezintecazierul tatălui înainte de admitere, în afară deRomânia? Carmen povesteşte toată tărăşenia cucazierul, în timp ce Lili aduce două albumevoluminoase şi începe să-mi prezinte pe frumoşii

săi bunici; bunicul colonel impozant şi burghez,bunica actriţă de Hollywood, mai frumoasă decâtcele două fiice, care vor încununa familia. Dar iat-oşi pe Carmen, mireasă fericită cu Marin al ei,proaspăt medic veterinar, şef de promoţie, cum îistătea bine unui fiu de ţăran din Amara Bărăganului. Aflu că a ştiut să-i cucerească pe viitorii socri, jucândtable cu colonelul purtător de dolman şi peprofesoara de română – franceză sărutându-itandrumâna.

Speranţa de a scăpa de mizerie după intrareaginerelui, director de abator, în casă, s-a dovedit oiluzie, deoarece tocmai directorul nu lua niciodatănimic acasă spre deosebire de toţi măcelarii şimăturătorii din curte, care furau pe rupte. Iată căregatul nostru turco-fanariot a dat şi copii crescuţi în credinţă şi cinste, cândva.

„N-am avut cartelă până la căsătorie şi nicitata n-a avut servici” suspină Carmen. Eu, strigaproape de bucuria spovadei: „nici noi n-am avut

cartelă de alimente şi nici tatăl meu n-a avut servici,aproape 5 ani. Norocul nostru cu evreii, care ţineauconsignaţiile. Acolo s-au dus tablourile, covoarelenoastre, să nu mai vorbesc de porţelanuri şi cristale”.La această confesiune, Carmen mă ia în braţe: „Şinoi tot cu evreiine-am ţinut în viaţă. Până şi cizmelede lac, de paradă ale tatei le-a vândut mama, să numai vorbesc de...” şi zice, şi zice... Carmen, de nu opot opri.

Pe mine mă apucă mirarea: „Cum de te-a luatMarin, fără zestre?” „Păi, el nu avea nici atâta”recunoaşte Carmen.

Eu iar sar în sus de bucurie: „Tânărul meu soţs-a mutat la noi cu o pijama, două cămăşi şi cevalenjerie de corp. Nu ştiu dacă avea şosete de schimb.Dar (zic eu mândră), tata nu ieşea cu mine laplimbare, fără papion la gât, aidoma d-lui Raţiu. Aşa încât activiştii şi securiştii din cartier repede au luataminte, a cui fiică sunt. Ghinionul meu, că acestpeţitor îndrăzneţ al meu, nu era fiu de ţăran dintr-oclasă modestă, cu mulţi fraţi şi o mamă muncită ca în alte secole de iobăgie. Era de origine burgheză,scăpătat, neobişnuit cu munca, nici el, nici părinţii.Ghinionul meu cu cei doi scriitori aduşi de temerarulBanatului Montan Erwin Tigla, de la Cernăuţi, careau început a povesti cine au fost aceşti Cobilanschi,cu doctori, poete, servitoare în vremurile imperiului,aşa încât au pus pe gânduri admiratorii mei dinCaraş. Ce zic ei? „Se sărută, poeta noastră multiubită cu tot poporul de minieri, fruntaşi de lacombinat, forestieri, silvicultori şi cine s-a mai pripăşitla poalele Semenicului din Croaţia, Serbia, Slovenia, Austria, Ungaria, nemaivorbind de românii debaştină, cu care începe sărutatul, de cum coboarădin autobuzul acela unsuros de Timişoara. Se sărutăea, dar gândul i-a stat tot la grofi, la deţinătorii dearbore genealogic pe piele de câine scris, cu trăsurăcu patru cai cu zurgălăi de argint”. „Şi uite aşa se

8/16/2019 Reflex Nr 1 Din 2013

11/100

Reflex 1 - 6/ 2013 11

duce şi ultima mea iubire, a Banatului Montan pentrumine” mai zic eu şi cele două doamne râd, derăstoarnă una vinul roşu pe masă. Se taie tortulcomandat de la Codrina special pentru mine. Lili s-a mai întors odată la cofetărie ca să se scrie „Crăciunfericit” pe el, cf. protocolului. Lili a învăţat multăgermană la un curs intensiv şi îmi zice râzând: „dasest eine Schwarzwald-torte” (un tort din PădureaNeagră – specialitate germană).

În timp ce mănânc pe săturate din ciocolataabundentă a tortului, o testez pe Lili. „Ia spune-mi tuarticolul hotărât de la Schnsucht (dor). Ea ziceprompt: „die”, dar de la Anmut (gingăşie) – Lilirepede: „die” apoi Freude (bucurie). Aud corect „die”.Eu mă mir, cum că ştie aceste articole la substantiveabstracte. „E foarte uşor”, zice Lili „toatesubstantivele de bine, de frumos sunt de genfeminin”. „Ba, pardon” zic eu. „Ai auzit de substantivuldie Wut – ura?”

Carmen îşi aşează mâna asupra mâinii mele

şi zice: „draga mea, cu ce am fost noi vinovate, de-

am pătimit atâta? Or fi fost păcate ale bunicilor,străbunicilor, de care noi n-am ştiut?”

- „N-au avut aceştia păcate la fel” întorc euvorba, „am pătimit pentru dolmanul de pe umeriitatălui tău şi pentru papionul domnos de la gâtultatălui meu, alături de costumele sale din stofăenglezească, pe care le-am ţinut într-un geamantan în pod, după moartea sa până ce le-au mâncatmoliile. Dacăam dat totul la demolarea casei, aceledouă costume de duminică nu le-am dat, pentru căreprezentau plimbările mele de neuitat cu tata. N-am avut noi cartelă, ca să ne cumpărăm stambă, tude la UTA (Arad), eu de la UTT (Timişoara), dar cine,dragă Carmen, au fost cele mai frumoase studentela balurile studenţeşti, îmbrăcate în rochiiletransformate ale mamelor noastre”.

Plângeam amândouă până ce Lili se revoltă:„Lasă trecutul, tanti Didi, că doar aţi venit la noi, casă mai râdem”.

(A treia zi de Sf. Crăciun 2012, Timişoara)

Vasile BOGDANRECURS, ÎN TIMP...

De curând am participat la o emoţionantă lansarede carte, la Cenaclul Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara. Atmosfera obişnuită evenimentelor de acest fel, ceva întrecondescendentă aşteptare, curiozitate şi caldă prietenie.De această dat a fost ceva mai mult, doamna Edith GuipCobilanschi ne propunea, cu umorul dumneaei savuros,cu observaţia fină, ca să nu zic uneori tranşantă, ocălătorie personală într-o lume pe care o ştim atât de bine încât nici nu o mai băgăm în seamă. Banatul montan şiaşa mai departe. Citind cartea, apărută în condiţiideosebite la editura TIM Reşiţa, am avut însă revelaţiaacelui deja vu care te învăluie în esenţe tari, parfumultimpului, sentimentul tonic al pasului făcut cu temei înaerul rarefiat al amintirilor, în rest munţii şi acea ciudatăstare că eşti de acolo, numai de acolo, în altă parte nicinu ai putea să fii.

Au fost câteva uşoare semne care m-au îmbolditsă vorbesc şi eu, în cele spuse de domnul Ţigla, încuvintele lui Ion Marin Almăjan, ale lui Jurma, ale lui CornelUngureanu, Marika Pongracz, da, azi nemţii ne lipsesc alnaibii de tare, plecarea lor a rămas în bănăţeni ca o ranănevindecată.

În 1990, la postul de radio numit atunci ad-hocRadio Timişoara Liberă am făcut mai multe investigaţii laGărâna şi Brebu despre iminenta şi grăbita plecare anemţilor, aveam chiar sentimentul că aceştia abia aşteaptăsă „şteargă putina”, că le e ruşine de trecutul lor pe acestemeleaguri pe care acum le priveau ca un adevărat spaţiude penitenţă. Nu ştiu dacă am păstrat benzile dereportofon de atunci, dar ţin minte aerul de buimăceală,privirea în gol a bătrânilor, unul din Brebu privea în jur ca într-un deşert şi spunea că nu mai înţelege nimic, sunt ca

o turmă de oi, le-a plecat păstorul şi toate se grăbesc

Vasile Bogdan (al treilea din stânga), la Reşiţa, cu prilejullansării ediţiei a II-a a volumuluiPaznicul cerului , de VasileBogdan şi Iulian Vitalis Cojocariu (primul din stânga, înimagine), Libr ăria „Semn de carte”, 27 februarie 2013

spre prăpastie. Singura lui grijă rămăsese că nu va maiajunge să culeagă cartofii pe care tocmai îi sădise în piatradin preajma casei.

Înţelegeţi ce vreţi din ceea ce aveam să văd cupuţină vreme mai târziu: miez de duminică, clopotul bate,ieşire solemnă din biserică pe ritmul abia impetuos al orgii.Perechile, pas solemn, poarta curţii, ies în stradă, femeile,

una câte una se îndreaptă spre stânga, spre casă, bărbaţii,unul după celălalt, în dreapta, spre crâşmă. Disciplinănemţească.

Şi pentru că distinsul nostru moderator CornelUngureanu nu avea răbdare în lupta lui permanentă cutimpul, n-am mai vorbit, n-am mai mărturisit nedumeririlemele, deşi emoţia dezvăluirilor pe care dorisem să le facmă mai urmărea, dar mi-a amintit, în noaptea ce avea săurmeze, de un reportaj pe care îl scrisesem uneiprestigioase reviste bucureştene, care de fapt îl şicomandase, probabil că se rătăcise prin redacţie,ori poate nu... Mărturiseşte o aventură, o experienţăa cineastului de televiziune care eram pe atunci laTVR Timişoara. Un film documentar realizat în

8/16/2019 Reflex Nr 1 Din 2013

12/100

12 Reflex 1- 6 / 2013

împrejurări nu tocmai prielnice, ne-a trebuit uneorimultă răbdare să depăşim ghinioanele de tot felul,de la camera de luat vederi veche cu care fuseserămdotaţi, cele moderne se cuveneau altora, la caseteleunele inutilizabile care ne-au lipsit de imagini şimărturii memorabile. Dar, împreună cu cameramanul Alfred Schupler, am fost acolo şi ne-am făcut cinstitdatoria. Să nu se uite. Cele aflate acolo le reproducaidoma, sunt lucruri pe care timpul nu le vestejeşte,le potenţează adevărul, doar atât.

T imişoara, 2 martie 2013

OAMENI FĂRĂ ŢARĂ

Soarele mijeşte din dantela munţilor Ţarcu. În lumina trandafirie, pe dealuri, se aprind miriardede luminiţe multicolore. Linişte incertă. Apoi, ca într-o explozie, asurzitor, ciripitul păsărilor. În spate,acoperişurile satului, turla bisericii, într-o ceaţăuşoară. Pe troiţă, la intrare, un Hristos de tablărugineşte de decenii. Roua l-a asudat şi privirea lui

arde. În ochii săi trece timpul, la Darova.Vina de a fi german

Aldingen, Germania.

— Era noapte. În 1945. Au încercuit satul.Erau soldaţi români şi ruşi. S-au dus la Sfat şi auluat listele cu numele noastre. Au luat femeilenăscute între 1914 şi 1927 şi bărbaţii din 1899 până în 1928. Cine a avut copii, i-au lăsat la bunici, sau lavecini… Nu au spus nimic de ce ne iau. Ne-au luatşi ne-au dus la Lugoj, la Şcoala Normală, apoi ne-au mânat în vagoane de vite. Şi ne-au dus în Rusia. Am fost 30 de persoane în vagon. Drumul a ţinut 18zile. După cinci ani ne-au adus acasă. Amintirile doamnei Katharina Josten dor.Priveşte pe geam, acoperişurile de lângă casa eidin Aldingen. Case albe, cu muşcate roşii în ferestre.Gazonul, gardurile de lemn, şoseaua, munţii îndepărtaţi. O altă lume.

— Noi am fost trei surori. Pe toate ne-au luat.Cine a fost bolnav i-au dat drumul, dar noi am avutnoroc, am rămas sănătoase şi am stat cinci ani. E şiăsta un noroc… Când ne-au dus am fost 1.400, dintot Banatul. Ne-am întors numai 700. Ăilalţi toţi aumurit.

Sora dumneaei, doamna Magdalena Fettich:— Ne-au dus în Rostovski oblast, Kalitvenski

raion, gorod Buharaika. În mină, la încărcat vagoneţi. Am încărcat şi în maşini, şi în vagoane. Vă daţiseama, era greu. Noi, femeile, nu aveam forţă,cădeam. Ruşii nu s-au purtat rău, dar munca eramuncă. Îi întrebam de ce ne pun să facem aşa ceva.Că suntem nemţi şi trebuie să plătim. Nu a fostmâncare. Abia după ’47, când pâinea s-a dat la liber,nu mai era pe cartelă, a fost ceva mai bine. Acoloam stat din ’45 până în 20 octombrie 1949, când amvenit acasă.

Pe masa acoperită cu un macrame lucrat degazdă farfurioare cu prăjituri, pahare de suc. Penduladin perete bate ore cunoscute. Doar liniştea e

apăsătoare, ca şi frământarea oamenilor. Suntamintirile lor, crucea lor pe care trebuie să o poarte.

Domnul Peter Fettich strînge cu puterespătarul fotoliului.

- Pe mine m-au dus în armată. Am fost încorporat în 1942 în armata română şi, după 18luni, a venit o lege că toţi germanii care erau înarmata română să treacă printr-o comisie şi să treacă în armata germană. Asta a fost la 1 iulie 1943. Noiam fost aleşi de comandanţi, care ne-au scris pe olistă şi ne-au dus în faţa unei comisii şi ei ne-aurecrutat. Am lăsat uniforma acolo şi ei au trimis-oacasă, iar pe noi ne-au dus în armata germană. Apoiam fost prizonier dar am scăpat uşor, după cinci lunim-am întors acasă.

Povestea doamnei Katharina Josten poartă,şi ea, semnul calvarului.

— Soţul meu a plecat cu armata germană. Afost rănit, 80 de procente invalid. Mi-a scris în Rusiasă vin la el, în Germania, dar ruşii mi-au zis că trebuiesă plec înapoi de unde ne-au luat. Când m-am întorsacasă am cerut imediat paşaportul. De câte ori m-am dus la Miliţie cu formularul mi s-a dat „Respins”.Dar eu nu m-am lăsat. Iar m-am dus. Odată m-amdus tot aşa la Miliţie şi acolo a fost una jumătateunguroaică şi jumătate nemţoaică. Eu nu am ştiutbine româneşte şi i-am spus în nemţeşte să-mi deaiar formularele că eu vreau să plec. Atunci mi-a zisrăstindu-se la mine: „Ce mai vrei nemţoane!” şi m-a înjurat. Că de ce mai vin aici. „Ai căpătat «Respins»,du-te acasă! Şi să vorbeşti româneşte că ai trăit şiai mâncat pită românească!” Atunci am luat un scaunşi m-am aşezat. Ea furioasă se repede la mine: „Dece mai şezi?” „Că mis obosită. Dar şi eu trebuie să-ţi spun ceva: România este o ţară cu trei naţionalităţi.Cu români, cu unguri şi cu nemţi. Atunci

dumneavoastră să vă câştigaţi pita la masă şi săvorbiţi tot trei limbi. Numai că eu o câştig la sapă, eusap cucuruz şi eu nu ştiu decât limba mamei mele”. Atunci ea: „Dacă ai o gură aşa de mare atunci trebuiesă mergem la şeful”. M-a luat şi m-a dus sus, laşeful. Ăla era om, mi-a mai dat un rând de formulare.Iar le-am dat, iar am primit respins. Douăzeci deani. Numai bani aruncaţi de pomană.

— Mulţi şvabi au plecat atunci în Germania.Le-a fost frică să se întoarcă, au luptat cu nemţii. Alţii au fost deportaţi. Asta a făcut să înceapăplecarea şvabilor. Au spus să nu se mai întâmple.Dacă mai vine odată războiul măcar să ne ia pe toţi,nu numai pe noi…

Privirea domnului Fettich e golită de lumină.Ca şi istoria însăşi.

În căutarea Fericirii…

Au venit convinşi că aici, în Banat, se aflăraiul pe pământ. Pe malul Dunării, la Ulm, înGermania, se află un monument discret ce lepăstrează memoria. Peste apă, într-un parc,reconstituită, barca pe care oameni şi animale, aucălătorit, asemenea Corabiei lui Noe, spre PământulFericirii. Zile şi nopţi, săptămâni, apoi, în căruţe, oripe jos, pe cărări de munte, deschise cândva de

8/16/2019 Reflex Nr 1 Din 2013

13/100

Reflex 1 - 6/ 2013 13

centurionii lui Traian, până au atins marea de ţărânăneagră a Banatului.

Aşa a fost între 1717 şi 1740, sub împăratulCarol al VI – lea, apoi „marele val şvab” dintre 1763 – 1775, din timpul Mariei Terezia, şi tot astfel între1782 – 1787, pe vremea lui Iosif al II – lea. Cu maimicile colonizări ulteriore, în 1841 o statisticăvorbeşte de 207.720 de şvabi bănăţeni. Iar numărullor va creşte până la cumpăna secolului 20 la410.629. Imaginea pe care ne-a lăsat-o FrancescoGriselini în a sa „Încercare de istorie politică şinaturală a Banatului Timişoarei”, publicată la Viena în 1780, este idilică: „Tot ce era bun şi de folos dincele oferite de Banat consta dintr-o mulţime de pământuri, dintre care unele erau atât de întinseîncât nu puteau fi cuprinse nici de ochii cei mai ageri.Şesul Banatului oferea imaginea unei mări liniştiteşi întinse, aşa cum ne-o putem închipui, înconjuratăde înălţimi şi dealuri, parcă tulburată de furtună. Aceste păşuni, deşi năpădite pretutindeni de crânguri şi stufărişuri, puteau totuşi hrăni o mulţime deanimale domestice, care – aşa ca şi astăzi – formauîncă pe atunci una din cele mai însemnate bogăţii ale Banatului”.

„Pentru a face loc altora dintre colonişti,românilor li s-au luat pământurile cele mai bune,satele lor s-au strămutat şi astfel li s-au făcut multeapăsări, când ei sunt, totuşi, cei mai vechi locuitoriai ţării”. Incredibil, vorbele îi aparţin chiar lui Iosif alII – lea. Strămutarea românilor, populaţie majoritară în regiune, este astfel curmată iar şvabii aveau să-şi construiască singuri casele, aşezările. Au venitpentru a trăi mai bine decât în ţara lor secătuită denesfârşite războaie, dar, ceea ce nu ştiau, şi pentrua apăra fruntariile de răsărit ale imperiului. Îi

aşteptau, în schimb, condiţii avantajoase, după cumnotează însuşi Griselini: „Fiecărei familii i se repartizăo casă şi ogorul de trebuinţă. Coloniştii au fost înzestraţi cu vitele de tracţiune, nutreţul şi cerealelenecesare pe timp de un an, împreună cu pământul arabil şi uneltele gospodăreşti necesare. Deasemenea, li se dădură bani-gheaţă pentru acestecheltuieli, sume restituite după trei ani în rate mici.Până la împlinirea acestui soroc familiile aveaudestule ocazii să se folosească de munca lor,aducându-şi gospodăria într-o asemenea stare încât dările obişnuite către stat să nu le fie o povară”.

Epoca imperială a fost benefică bănăţenilor.Ţinutul de mlaştini a devenit înfloritor, germanii audat pilda unei hărnicii care s-a transmis localnicilor. Aşezările s-au orânduit cu pricepere „nemţească”,disciplina şi ordinea de asemenea. Oameni paşnici,noii veniţi s-au împământenit cu tradiţiile şi culturalor, au intrat în simbioză cu cele ale românilor, alesârbilor, maghiarilor trăitori aici, civilizaţia bănăţeanăa primit o culoare aparte, care a rămas până astăzi.Ei, şvabii, au fost catalizatorul care a moderatpatimile, a generat o armonie ce dă spiritului acestuispaţiu o personalitate aparte.

Dar peste acestea avea să se prăbuşeascătăvălugul istoriei.

Destinul batela poarta Cetăţii Cocorilor

Numele Darovei vine de la cel alguvernatorului regal din Timişoara, contele IonIankovici de Daruvar. Aşa i s-a şi spus până în 1919,Daruvar, în traducere „Cetatea Cocorilor”. Le va fiplăcut, poate, această poetică numire celor care, în1786, au aşezat aici ţăruşii viselor lor. Veneau dinSilezia şi Wűrttenberg, dar dincolo de vise, mai ştiauo lecţie a bătrânilor lor. Mi-a desluşit-o domnul PeterBerwanger: „Primii au venit să se aşeze aici şi apoisă moară, urmaşii lor au ştiut că vor trăi în sărăcie,dar convinşi, aşa cum s-a şi întâmplat, că cei dedupă ei vor gusta pâinea cea rumenită”.

În 1787 existau deja aici 202 case de coloniştişi 57 de familii colonizate. Apoi numărul lor a crescumereu, în 1792 erau 524 de locuitori. Patru ani maitârziu 132 dintre ei au fost expulzaţi de cătrecomunitate din cauza…leneviei. Cetatea Cocorilor,pasă-mi-te, se construia cu muncă. Pământul erarău şi lipsea apa de băut. Cu bruma de unelte, cucele câteva animale, din zori şi până noaptea, şvabiiau muncit ogoarele, iar apa ploilor, câtă se îndurasă fie, era adunată în cisterne şi consumată cumăsură. Au venit turcii, apoi holera, dar oamenii nus-au clintit. Aşteptau Fericirea.

În a doua jumătate a secolului trecut în saterau trei prăvălii, o cârciumă, o măcelărie şi o fierărie.Pentru hrana sufletească, la 1870, avea să seconstruiască biserica, pictată de pictorul vienezKutsch. Şcoala a fost ridicată între anii 1830 – 1832.La 1880 Darova avea 193 de case şi 1373 delocuitori, din care 1179 germani, 9 români, 81maghiari, restul slovaci, sârbi, alte naţionalităţi.Ocupaţia de bază era lucrul pământului, dar şi

meseriile, darovenii mândrindu-se că şi-au făcutcasele cu propriile lor mâini. În 1940 în comună seaflau 16 tractoare, iar structura de clasă, în 1948,după o statistică comunistă, vorbea despre 17chiaburi, 268 de ţărani mijlocaşi, 119 ţărani săraci.

Îşi aminteşte doamna Josten:— Când am fost tînără am avut întotdeauna

trei – patru vaci şi cai, întotdeauna patru, o iapă şitrei cai cu care mergeam cu plugul. În curte porci,oi, găini, gâşte, raţe, mă rog, ca la gospodărie. Astaa fost că au zis că suntem bogaţi, numai că noi amadunat încetul cu încetul şi nu am risipit ce amadunat…

În tot acest timp tradiţii le culturale alestrămoşilor erau păstrate cu sfinţenie.— Tradiţiile astea le aveam de la profesoarade la şcoală şi de la preotul satului, continuă domnulFettich. Ei s-au ocupat de tineret. Mai ales iarna, căvara eram la câmp, la lucru. Iarna, două seri pesăptămână mergeam la şcoală şi acolo cântam, jucam dansuri, făceam teatru. În fiecare duminicăera joc, la Căminul Cultural. Eu am cântat la fanfară.S-a înfiinţat în 1930, atunci am învăţat trei ani dezile şi, după aceea, am cântat până în 1961. Pe urmăm-am lăsat, că şi cu lucrul şi cu cântatul nu s-a maiputut. Acum fanfara s-a mutat aici, la Aldingen. Totcu repertoriul din Darova, cum altfel!

8/16/2019 Reflex Nr 1 Din 2013

14/100

14 Reflex 1- 6 / 2013

Când cocorii îşi iau zborul…

Darova. Era multă lumină la ora aceea decapăt de toamnă. Te dureau ochii. Domnul Peter Berwanger m-a invitat să vedem satul, ce a mairămas din el, cu maşina lui, un „Mercedes” bej.Comentează puţin, îi ştiu durerea. Azi nu mai e caieri, străzi pavate, drumuri îngrijite, copaci roditori în faţa caselor mereu proaspăt zugrăvite. Cei dedupă ei, veniţi să umple golul, nu împărtăşescdragostea aproape bolnavă pentru ordine a celor dinainte, a şvabilor.

— În 1956 am fost numit preşedinteleSfatului. Până în ’66 s-au făcut destul de multe însat, trotuare, şoseaua, s-a introdus curentul electric.Ziceam că o ducem mai bine. Dar în noi intrase oboală. Despărţirile din timpul războiului, noilereglementări dintre Germania şi România cureunirea familiilor au declanşat o reacţie în lanţ carea făcut ca din cei 2.000 de şvabi câţi am fost să mairămână azi numai trei sau patru, bătrâni care vor săfie înmormântaţi aici, lângă singurele rude pe carele au…

Spaichingen. Înserare de duminică, în viladomnului Franz Metz, dulgher. Stradă liniştită, pestedrum alte două vile ale unor daroveni. Coborâmtreptele şi intrăm într-un living, pe ferestrele mari sevede gazonul verde crud al curţii. Abia în curte înţelegem, strada a rămas undeva sus, vila are douăetaje. Spre gard, în spate, doi stupi de albine. Şi ocăsuţă, atelierul amintirilor… Dulgheria devenităhobby. În veranda închisă bărbaţii joacă cărţi.Mărunţişul zornăie pe tăblia metalică. Alături, în„camera de goşti”, cum ne zice gazda, soţiile staude vorbă şi râd.

Într-o pauză îi întreb de ce au plecat dinRomânia. Cred că ceea ce văd în ochii lor senumeşte durere.

Peter Nierlich: Eu am plecat din cauza lipseide libertate. Nu am avut libertate şi asta a începutsă mă doară. Mama, tata, socrii, fraţii, cumnaţii, toţierau aici, în Germania şi mie nu mi-au dat drumul. Am făcut greva foamei şi atunci mi-au dat drumul…Lucram, aveam de toate, dar o viaţă întreagă să nu-ţi vezi părinţii asta nu se poate. Şi atunci am luptat…

Leonhardt Schulde: Eu am plecat din cauzaporţiei de la C.A.P. Au fost patru persoane, iar porţialor mi-a rămas mie şi la soţia. Adică eu singur cutoată treaba. Asta-i dreptate ?

Franz Metz: Eu am aşteptat 23 de ani ca să

plec. În ’61 am depus prima cerere ca să plec şi în’84 am reuşit. Câtă umilinţă am îndurat !… Nu ziccu patimă, dar aşa a fost. Eu am avut o casă de2.800 metri pătraţi, cu grădină cu tot. Munca mea,am făcut-o cu mâinile mele. Socrii locuiau lângămine. Când am plecat am primit pe tot, şi pe casamea şi pe a socrilor, 24.000 lei. Înainte cu o zi amdus bagajele la vamă, la Arad. 30 de kile depersoană, cum am avut voie. Acolo am plătit 24.000de lei, vamă. Aşa am plecat. Toată munca mea şialor mei a rămas acolo…

Femeile vorbesc despre flori şi detergenţi. Anna Berwanger: Vremea a trecut dar nu poţi

uita. A fost greu. Am plâns când am plecat. Acuma

merge, că toată familia este întreagă.

Magdalena Metz: Am plecat numai cuvalizele, am zis că mergem în concediu. După aia,când a fost musai să ne ducem la lucru…

Theresia Nierlich: Abia atunci am simţit săsuntem acasă. Lucră toată ziua, seara fă casa ceanouă, gospodăria până noaptea târziu, nu ai maiavut timp să te gândeşti la România…

Anna Zetto: Nu mai îmi este dor de ce a fost. Aveam curtea plină, găini, raţe, vaci, te sculai la 5dimineaţa să le dai de mâncare. Acum avem totul lamagazin. Te duci şi cumperi. Aşa, în faţa vilei, sau în spate, mai punem ceapă, ori morcovi, să nu zicemcă am uitat. Nu, nu ne mai este dor. Şi nici nu vremsă ne mai întoarcem la ce a fost…

„Primii au venit să se aşeze aici…”

Îmi rev in în mi nte vor be le domnuluiBerwanger. Privesc în preajmă, dealurile, munţii.Undeva în spate izvorăşte Dunărea. În faţă, pe dealulde la Hechingen, abia văzut, castelul de poveste alHohenzollern-ilor. Suflă un vânt aspru. Casele dinvale, albe, au o zvelteţe ce se decupează fantast peapusul incandescent. Organistul şi muzicologulFranz Metz, darovean el însuşi, căruia îi datoramvizita în Germania şi efortul de a ne duce pretutindeni în lumea consătenilor săi de odinioară, ne aratăSpaichingen şi Aldingen, la un kilometru depărtareuna de alta, Cetatea Cocorilor de astăzi.

— Darovenii au în ei puterea să o ia mereude la capăt, ne spune. Dacă e musai, asta e, trebuiefăcut şi gata. Dar dacă aţi vedea ce e în sufletelelor…

Opreşte maşina pe o stradă. Aceleaşi vile,gazonul obişnuit, curăţenia de farmacie. E plinăGermania de ele. Numai că pe acestea le-auconstruit darovenii.

Thomas Berwanger: Cum am venit am început casa. Era în ’81. Atunci au venit fraţii şi, întoamnă, am dat-o gata. Am făcut un etaj, să potlocui în ea, după aceea celălalt etaj.

Josef Nierlich: Noi am lucrat opt ore laserviciu şi seara am făcut la casă. Toată săptămâna,şi sâmbăta. De la fundaţie şi până sus. Au venit şifraţii, vecinii, daroveni, am terminat, apoi m-am dussă-i ajut şi pe ei. Or venit nemţii şi au zis că suntemdaţi dracului.

Peter Nierlich: Eu am luat o casă de-a gata.300.000 de mărci. Astea sunt datorii. Mulţi vin dinRomânia şi zic ce frumos am făcut. Dar datoriile nu

se văd, şi am 30 de ani de plătit. Nu-i uşor, dar dacămunceşti poţi trăi şi aicea.S-au întors acasă. Ciudat cuvântul acesta

„acasă”. Unde se află, de fapt, pentru ei, „acasă” ? Între Mutterland, ţara mamă, din care au plecat şi lacare au revenit, şi Vaterland, ţara tată, care i-aadoptat cu bunăvoinţă, drumul e anevoios.

— „Ubi bene ibi patria”, îmi spune ridicânddin umeri domnul Johann Georg Mojem, alespreşedinte al Asociaţiei Şvabilor Bănăţeni din landulBaden-Wűrttemberg. Ne-a costat scump aceastăconstatare. Dar integrarea noastră aici a fost maiuşoară decât a celor care au venit din Rusia sauPolonia. Noi ne-am păstrat limba, obiceiurile, dar

8/16/2019 Reflex Nr 1 Din 2013

15/100

Reflex 1 - 6/ 2013 15

am venit şi cu meseriile. Şi nu oricum, bine calificaţi.La început, sigur, „aussländer”, ne-au privit cureţinere. Dar când au văzut că suntem oameniharnici, muncim, ne facem case, nu umblăm la oficiidupă ajutor social, nemţii au căutat să se apropiede noi, să ne împrietenim.

Primii daroveni au venit aici în anii ’62 – ’63,dar cei mai mulţi după ’90. Acum sunt 800 înSpaichingen şi vreo 400 în Aldingen. Alţii s-au dusla Wűrtzburg, Heilbron, în alte localităţi.Povestea lui Peter Blauditschek.

— Înainte, acolo jos, în România, am fosttâmplar. Şi aici sunt tot tâmplar. Când m-am dus sămă angajez m-au întrebat de unde vin. „Acolo aţilucrat numai din topor”, mi-a zis patronul. I-amreplicat că sunt un meseriaş bun, că nu lucrez dintopor. Am făcut uşi, ferestre şi nu mi-e ruşine că m-am născut în România. A pufnit din nas. Şi tot aşane-a ţinut, şi pe mine şi pe alţi daroveni. După cene-am obişnuit cu noile maşini, i-am arătat ce putem.S-a mai înmuiat. Apoi am plecat, că nu am vrut săfim batjocura lui. Acum îi pare rău.

Povestea lui Walter Blauditschek, fiul.— Când am venit aici, cu părinţii, eu aveam22 de ani. Mă simţeam aşa de stingher… Întâi am

fost la şcoală la Stuttgart, acum lucrez, lăcătuş.Meseria am învăţat-o la Lugoj, iar acolo a fost oşcoală bună. La început nu prea aveam curaj, totulera străin. Alte peisaje, alţi oameni. Ne priveau desus, că cine sunt ei. Unii aveau ciudă pe noi şi cumgăseau că nu vorbeşti ca ei, cu pronunţia, ţi-otrânteau, „a, eşti din România”. Habar n-au undeeste România. Sigur, eu câştig cât ei, nu e nici odiferenţă, dar tot te mai întreabă unii dacă eşti dinRomânia ce cauţi aici, de ce nu ai rămas acolo…Eu nu mă simt însă străin aici. N-am amintirilepărinţilor, o viaţă trăită acolo, deşi, uneori, am aşa,o nostalgie, când aud la radio sau la televizor omelodie care îmi aminteşte de copilăria în România.Cum mă jucam fotbal, sau de-a hoţii şi vardiştii, cândam mers la biserică, chipurile prietenilor românirămaşi acolo… Aceste amintiri mă mai atrag. Dar şialtceva. Am fost acolo acum trei ani, când am mersla Marea Neagră. Satul nu mai are casele aşa defrumoase, dar natura, pomii sunt altcum decât aici,aerul, cerul le simt, nu ştiu de ce, mai aproape desufletul meu.

Şi, totuşi, nostalgia…

E seară. În parcare maşini strălucitoare, abiagăsim un loc liber. În moderna sală polivalentă de laSpaichingen lume îmbrăcată de sărbătoare. Meselungi, mâncare, sucuri, bere, rumoare. Privirile sunt îndreptate spre scenă. Acolo e o altă lume. Daroveniiau primit în ospeţie pe semenii lor, şvabi bănăţenirisipiţi în sudul Germaniei. Le-a venit rândul săorganizeze o nouă ediţie, a III–a a Festivaluluigrupelor de dans folcloric bănăţean din landul Baden – Wűrttemberg. Iuţimea plină de „zaft” şi umor apolcilor alternează cu graţia tandră a ländler-urilor.Costumele vechi, din dulapurile bunicilor, nu şi-aupierdut strălucirea. Nici căldura. Miroase a azimă şi

a ţărână, a lampă de petrol şi a câmp înflorit.

Odinioară, acolo jos, în ţară… Care ţară ? Mulţifilmează cu camere „Sony”, alţii fotografiazăamintirile. Pe scenă tineri, copii.

Stop cadru. Darova. Micul muzeu alcivilizaţiei locale. Două costume, de bărbat şi femeie.Svăbeşti. Vechile instrumente ale fanfarei, note,manuscrise. Oale, o lampă, fotografii, satul vechi,case de văiugă, tineri privind peste vreme, azi plecaţi în cimitirul satului, secvenţe din piese de teatru, dela kirweituri… Cele două încăperi sunt pline de liniştedoar paşii înceţi ai doamnei Viorica Epure,directoarea Căminului Cultural, care le-a adunat aici.„Ne e dor de ei. De când au plecat satul nu mai esteacelaşi. I-a trecut bucuria. Dacă ar veni, măcar odată în an, să mai încingem sărbătorile de altădată…”

Imaginile mi se amestecă în memorie. Revin,poate rumoarea era aceeaşi, poate veselia, dar aiciimaginile nu se mai potrivesc. Totul pare ireal. I-amvăzut pe tinerii aceştia coborând, firesc, cu aer bonom, din automobile, acum au priviri risipite devreme, undeva, departe. Vocea doamnei KatharinaWincze mi se pare întărită de un ecou ciudat. „Noi,darovenii din Spaichingen, avem încă o trupă mare.Dar nu ştiu dacă o să putem să mai atragem tineretul,sau copii mai mici. Sunt frumoase dansurile de acasădar timpul parcă nu ne mai dă pace”.

Sunt ei germani? Sunt ei români? Care estepatria dumneavoastră?, l-am întrebat pe domnulFranz Aulila, preşedintele Asociaţiei ŞvabilorBănăţeni din Darova în judeţul Tuttlingen.

— Este o întrebare grea. Vedeţi, anii trec,fiecare îşi clădeşte un nou cămin. Nu mai ai prieteniivechi, ai prieteni noi. Şi anii trec şi cu ei trece înamintire şi patria care a fost… Dar ea nu dispare.Cum avem timp şi bani mai fugim acolo… Nu nelasă sufletul. Nici morţii noştri. Acolo e trecutul nostruaici facem un viitor pentru copiii noştri.

— Eu mă duc de două ori pe an în ţară, cuajutoare. Când mă întorc fiecare cu care mă întâlnesc mă întreabă: „Ce-i de nou acolo ?” Asta-iboala noastră, nu putem să uităm…Plătim preţulplecării…, încheie domnul Mojem.

1 noiembrie. Ziua Morţilor, la catolici. Darovalumina aceea translucidă ce urcă din galbenulfrunzelor, din roşul acoperişurilor, din privirileoamenilor. Procesiunea, deschisă de prapuri şi preot înaintând pe uliţe pustii. Murmur de rugăciune, Anultrecut un autocar de daroveni sosise din Germania.

Acum doar câţiva. Ceilalţi au plătit unor români săfacă cele cuvenite. Cimitirul. Privirea tristă a Cristulurăstignit. Amurg. Mormintele, cutii de beton.Fotografii de ceramică, un popor ce a fost. Multefiguri tinere. Zâmbesc. „Mort în Rusia”. Pământ fărăoseminte. Florile, puzderie, încălzesc aerul, îl facsă respire. Apoi irump flăcările candelelor. Tăcereaa ruptă de vântul ce bate mai tare. Miroase aninsoare. Siluete singuratece străjuiesc amintiri. Omână apără o flăcăruie ce da să se stingă. Edescărnată, tremură uşor, ca o lacrimă căzând.Mângâie lumina puţină, care apoi dispare, se duce…

Un înger de bronz priveşte cerul. Aşteaptă.Fericirea.

August 1999

8/16/2019 Reflex Nr 1 Din 2013

16/100

16 Reflex 1- 6 / 2013

Doru POPOVICI

DESTĂINUIRE...

Sunt un fiu al Reşiţei... În „cetatea de foc” m-am născut, am crescut, am admirat peisajul mirific din jurul oraşului, peisaj care îmi aminteşte de acel „ritmic suiş-coborâş”, de care vorbea genialul LucianBlaga, în „Trilogia culturii”, unde s-a născut eufonia „dorului dor”...

Aici am cunoscut oameni minunaţi, blânzi, cu vocaţia muncii rodnice, mereu visând la acea christicăbunăînvoire între toate popoarele, sub cerul senin al cântecului şi cuvântului plin de muzicalitate.

În compoziţiile, cărţile, eseurile şi scrierile mele literare am cântat adesea Reşiţa şi limpidul judeţCaraş-Severin. În curtea bisericii din Reşiţa – Română, unde am petrecut cea mai mare parte a copilăriei,am auzit nenumărate melodii de strană, pe care, mai târziu le voi prelua, creator, în arta mea sonoră decult, de o grandoare austeră şi hieratică. Nu pot a-i uita pe primii mei profesori, din Reşiţa: pe organistulIaroslav Lang, fost absolvent al Academiei de muzică din Praga, precum şi pe celistul Eduard Pavelka,fost solist la curtea ultimului ţar al Rusiei. Cu emoţie mi-aduc aminte de tulburătorii muzicieni Ion RomânuMiron Soarec, Zeno Vancea, Walter Mihail Klepper, Sabin Păutza, Marius Ţeicu, Nicolae Florei, MarthaKessler – şi câţi alţii – care au contribuit sensibil la acel enescian „mers spre mai bine” al lumii Euterpeipe fond daco-roman.

Am compus cu o ardentă dăruire piesa „Imn închinat oraşului Reşiţa” – distinsă cu premiul Uniuniicompozitorilor şi muzicologilor şi tălmăcită, mişcător, de corul „Mioriţa”, condus de Doru Morariu.

Câte mă leagă de Reşiţa... De bunicul meu, protopopul Ioan Vida, de bunica mea, Paraschiva, decorul bisericii din Reşiţa Română, de sărbătorile mari ale creştinătăţii ortodoxe, petrecute la poaleledealului „gol”, de doinirile atemporale, de tatăl meu, Ion Popovici, fost chirurg, timp de mai multe deceni în oraşul cu marile uzine şi ucis mişeleşte în închisoarea din Gherla, de mama mea, Eugenia, de colegiide şcoală... Atâtea s-au schimbat, după anul 1942, când am părăsit oraşul natal, încât îmi vine a spunecă... „adunarea amintirilor, nu înlătură pe aceea a anilor ”...

8/16/2019 Reflex Nr 1 Din 2013

17/100

Reflex 1 - 6/ 2013 17

În întâmpinareaColocviilor interna ţ ionale ale revistei Reflex

ediţia a XIII-a, Băile Herculane, 15 – 18 mai 2013Tema: „Despre roman” (I)

Proza lui Virgil Birou

Oglinda lui Moş Stăvanpune în relief trăsături psihice de vanitate refulată la un ţăran bătrân şi fără urmaşi,dar nu şi fără imaginaţie – gratuită şi păgubitoare – pentru a voala de fapt o dramă omenească, real condiţionatăsocial şi economic de pauperizare. Moşul ar vrea să opună rezistenţă speriată constrângerilor, exercitate de nevastăcu scopul de a-l face să predea nepoţilor averea spre a fi îngrijit de aceştia la vârsta neputinţei. Alarma aceastinternă, accentuată de o durere de gingie, tratată cu răchie şi leacuri băbeşti, găseşte o supapă de evadare înextravaganta lui pornire de a cumpăra, spre stupefacţia soţiei, la licitaţie, o oglindă de restaurant scumpă şnefolositoare, sfărâmată chiar înainte de a fi transportată acasă cu carul.

Aluziile la neînţelegerea mai adâncă şi mai obscură dintre cei doi consorţi, care nu s-a formulat încă din no parte, dar care creşte gradat cu fiecare întâmplare nouă în bătrâna gospodărie, condamnată la o disoluţie inerentă

din motive de ordin material, primesc o funcţie metaforică de subtilă pătrundere psihologică. Umorul provocatdiversiunea exasperată a bătrânului ţăran îngrădit de constrângeri sociale, din care nu va putea ieşi, răbufneşte cuo undă de umanitate nepresimţită. Participăm înduioşaţi la destinul neliniştitor al unui suflet necăjit şi comprimviaţă întreagă în neputinţa de „a fi ca nimeni altul în sat”. Moş Ion va fi nevoit să-şi predea până la urmă casa pământul după ce s-a convins, pentru ultima dată în viaţă, că închipuirile omului sunt tot atât de inconsistente caaburii beţiei pentru cel necăjit.

În roman, în schimb, exploatarea ocnarilor şi viaţa lor nefericită cutremură viziunea scriitorului cu perspectragică a unui destin nemeritat. Povârnişul în care omul bun se prăbuşeşte alături de cel rău, nu trage totuşi zăbranicunegru peste viaţa multiplă şi inepuizabilă a eforturilor umane.

Văzuţi din afară, ocnarii par „manechine stricate”, condamnaţi la o singurătate cu atât mai greu de suportcu cât întunericul străin care îi înconjoară din toate părţile i-a despărţit definitiv de lumea frumoasă din mijlonaturii, dar nu şi de perspectiva lăuntrică a unei lumi esenţiale. Aici în adânc, truda şi încordarea în muncă înfăţişate în pagini de analiză unice în literatura română – dau alte dimensiuni realităţii, şi desigur alte semnificaOmul are conştiinţa nedreptăţilor suferite de el. Deznădejdea, scâncetul durerii comprimate nu-i desclinteşte dârzenşi conştiinţa dorinţelor înăbuşite, nici demnitatea unei îndelungi şi călite aşteptări.

Romancierul bănăţean intuieşte, cu forţă şi înfiorare, omului etern. Omul care trudeşte, suferă, se revoltă îfaţa nedreptăţii sociale, îşi macină şi-şi iroseşte puterile trupului; care luptă cu ispite şi nevoi neîndestulate şi totrămâne cu sensibilitatea sufletească nealterată. Omul acesta, chiar dacă altădată n-a ştiut cum, a vrut întotdeaunasă trăiască.

Personajele romanului lui Virgil Birou sunt oameni exploataţi în regimul burghez. Ei au disponibilităţi uimitneobişnuite şi din această cauză sunt uneori puţin ridicoli, din punct de vedere al comportării practice. Îi simţfireşti totuşi, căci sunt victime ale propriilor lor închipuiri, ale imaginaţiei lor ultragiate. Umanitatea lor e profcăci e expresia unei afectivităţi deosebite, vii. Aceasta poate să fie, după cum afirma însuşi scriitorul, „sentimentalism exagerat, inerent firii bănăţeanului, din dragostea prea mare a tot ce-i frumos şi pompos, caresoră bună cu vanitatea”. Cu alte cuvinte este o tendinţă barocă, sesizabilă mai ales în formele de manifestare aleetnografiei şi folclorului de aici. Poate să fie – aşa cum s-a mai spus şi despre latura specifică a operei lui VictVlad Delamarina şi a celorlalţi creatori bănăţeni – o formă literară degasconism al oamenilor din acest colţ de ţară.

Mobilitatea şi farmecul comportării personajelor lui Virgil Birou câştigă, după cum am mai observat, oralitatea stilului întrebuinţat întotdeauna cu succes, dar mai ales prin ipocrizia neândemânatică în care ei încearcsă-şi exprime gândirea, întotdeauna sănătoasă şi practic raportată la datele reale ale existenţei.

Intuiţia lui Virgil Birou pornea dintr-o cunoaştere directă în profunzimea umană a vieţii minerilor lipsimângâiere şi se completa totodată cu reflecţii şi ipoteze lucide asupra unui complicat aparat economic generatode stări sociale, specifice într-o lume în care se interfereau consecinţele morale ale două profunde transformăistorice: schimbarea stăpânirii austro-ungare cu cea românească şi criza de adaptare a mentalităţii rustice la condiţiide exploatare burgheză. Virgil Birou a reuşit, cu o forţă artistică neaşteptată, să pătrundă în inima realităţii din case plămădeşte drama psihologică a ocnarului Gheorghi Raţă şi a tovarăşilor săi.

Eroii lui Virgil Birou nu sunt instinctuali şi cruzi, chiar dacă fac unele fapte defăimătoare. În sinea lor, devreme sau mai târziu, ei au remuşcări, stări de conştiinţă sau îşi duc, ascunsă, însă neuitată, şi usturătoare, patacompromiţătoare. Latura aceasta autozeflemitoare a caracterului lor ni-i fac extrem de convingători, de umani şi fireşti. Uneori vina lor îşi caută o necesară sancţiune obiectivată ca în cazul felului cum, de exemplu, se recunoaşvrednic de ocară Raţă înaintea nevestei:

Nicolae ŢIRIOI

8/16/2019 Reflex Nr 1 Din 2013

18/100

18 Reflex 1- 6 / 2013

„Gheorghi stătea în faţa ei mutălău, ca un făcător de rele înaintea judeţului. De atâţia ani trăia cu ea şise înţelegea, câteodată se şi sfădeau, şi acum nu ştia ce să-i spună: auzea dar nu desluşea vorbele carecurgeau ca râul în gârla din ocnă. Cu gâlgâit trist şi fără culoare. Ridica mâinile să se explice şi iar le lăsaneputincios. Numai de nu i-ar tremura guşa aşa de tare, se gândi oftând, asta mă mănâncă. Dar guşacontinua să tremure şi când femeia demult a încetat să mai vorbească, iar el a intrat cu capul plecat învârful picioarelor în casă, unde copiii dormeau încă...”

Ca orice artist adevărat, Virgil Birou ştie să surprindă, în prezentarea oamenilor şi a stărilor sufleteşti, amănuntulrevelator, neînsemnat poate din punct de vedere raţional, inutil la prima vedere, dar cu atât mai pregnant şi semnificativpentru conţinutul lui psihic. Evocarea „gâlgâitului trist şi fără culoare” al gârlei din ocnă într-un moment de marecumpănă subiectivă, ca şi pironirea ochilor pe particularitatea unui defect fizic al nevestei, care-l judeca, deci era depresupus că-i cauza resentimente inevitabile, sunt reprezentări intuitive de puternică sugestie pentru dispoziţiaomului care şi-a închegat structura lui morală într-o mereu prezentă comunitate de valori.

Romanul Lume fără cer oglindeşte, astfel, din interior, viaţa şi destinul de altădată al minerilor din Anina.Este primul roman românesc al ocnarilor de la minele de cărbuni şi urmăreşte evoluţia unei realităţi umane pe treiplanuri de încrucişare ale psihologiilor la sfârşitul şi apoi după primul război mondial, o dată cu prăbuşirea monarhieiaustro-ungare, într-o lume încă nestrăbătută de perspectivele marilor transformări ce vor veni.

Plasând în centrul preocupărilor sale artistice omul cu resursele lui psihice şi cu discernământul gândiriinepervertite, Virgil Birou învălui descrierea şi comentarea artistică a faptelor eroilor săi cu un suflu generos şi cusuavitatea caldă a unui umor cuceritor şi uimitor prin puterea de cunoaştere a caracterului. Atât comportamentul câtşi limbajul personajelor dezvăluie structura morală a unei etici ţărăneşti în care afectivitatea şi imaginaţia irumpuneori pentru a le atribui, sub lumina trecătoare a zâmbetului, virtualitatea unui destin visat dar interzis. Complexitateaaceasta, care sporeşte şi adânceşte individualizarea artistică a eroilor, le dă o dimensiune nebănuită şi cu totul

distincă, asigurând durabilitatea valorii creatorului lor.Realismul lui Virgil Birou este viguros şi profund înrădăcinat în social, căci însuşi umorul său se întemeiazăpe reducerea subită a imaginaţiei omului la platitudine şi banalitate, sub sancţiunea inevitabilă a normei sociale, alegii nescrise sub care se plămădeşte caracterul său solid ancorat în viaţa practică. Intuiţia artistică a prozatoruluia izbutit să dea strălucire nouă şi revelatoare oamenilor şi locurilor care i-au fost dragi, dar şi unei tradiţii literarebănăţene ce nu a putut promova, decât cu două sau trei excepţii. Virgil Birou, alături de Ion Popovici Bănăţeanul şide Victor Vlad Delamarina, a dovedit prin arta scrisului că există un specific al sufletului bănăţean şi acesta vainspira cu multă vigoare talentul scriitoricesc al celor ce şi l-au pus în slujba acestui ideal de artă.

[text reprodus din Caraş-Severinul . Supliment social-politic şi cultural-ştiinţific al ziaruluiFlamura (Reşiţa),noiembrie 1973, p. 6)

PRO MEMORIA*

Pe Tudor Gherman trebuie să-l privim ca pe unul dintre prozatorii bănăţeni importanţi, afirmat plenar înultimul deceniu al secolului XX cu patru romane apărute în intervalul 1995 – 1998, bine primite de critică. În intervalufr un an, 1995 – 1996, a editat nu mai puţin de trei romane: Piticii îşi puneau ţărână-n cap, Funeraliile regeluiGheorghe, Moartea şi Rusoaica, iar în 1998 Viscolul. S-a impus ca un scriitor reprezentativ pe direcţia romanului pecare l-aş numi apocaliptic, respectiv pe direcţia romanului politic al momentului. Cărţile s-au epuizat la câteva lunide la apariţie.

A debutat cu versuri publicate în anul 1979 în revista “Or izont”, un număr de 13 poezii, şi în acelaşi an alte5 poezii în “Luceafărul”. Un total prin urmare de 18 poeme, la care s-au adăugat pe parcursul anilor versuri publicate în revistele menţionate, precum şi în altele (“România Literară”, “Astra” etc.). Editorial se pare că a debutat cu oplachetă de versuri la Editura “Orizont” din Timişoara încă în 1978, carte despre care nu avem însă nici o ştire. În

numărul din 20 sept. 1979 al revistei “Orizont” scriitorul Ion Arieşanu prezenta poezia lui Tudor Gherman cu oremarcabilă intuiţie a specificului acestei lirici filosofic-ironice, cu tentă existenţialistă vizibilă, sesizând “un elemenfrust, un gust amar ţărănesc, un scepticism filosofic de tip rural”. Intuiţia lui Ion Arieşanu anunţa deopotrivă operaepică a viitorului prozator atunci când vorbea de ironia “născută tot pe un fond de sceptic luminat, a unei f ilosofiiţărăneşti a răbdării, a reculegerii pe trecutul robust, născător de ideal, al autohtonităţii româneşti”. Evidentă înaceastă lirică este luciditatea care generează scepticismul bonom, calculat, reţinut, Gherman fiind nu atât un “fantastrural”, cât, cred, constructorul unui imaginar poetic de subtilă reflexivitate care, dincolo de tonul indiferent-apatic,este atras de marile întrebări existenţiale, de ceea ce redactorul revistei timişorene numea “gândul liric îndrăzneţ alfrumosului moral”. În versuri el cultiva, poate mai mult decât în proză, ideea, bucuria construcţiei lirice a existenţeiprin care îşi exprima credinţa în marile valori morale şi umaniste.

O poezie meditativă, lucidă, marcată nu atât de pragmatismul lucrurilor cât de credinţa în perenitatea ideiimorale şi a tradiţiei unui cod moral-filosofic nealterat. O lirică mereu egală cu ea însăşi, fără să înregistreze o

Vasile VOIA

* Din volumul IMAGINARUL APOCALIPTIC. Eseu despre proza lui Tudor Gherman (în curs de apari ţie la Editura Palimpsest,Bucure şti)

8/16/2019 Reflex Nr 1 Din 2013

19/100

Reflex 1 - 6/ 2013 19

evoluţie la nivel ideatic şi stilistic. Tudor Gherman s-a trezit dintr-odată poet, debutând la o vârstă matură, în urunor experienţe existenţiale decisive. În Poezie îşi defineşte substanţa poetică proprie, care este aceea a ideii, caşi în splendidul poem Gând:“Ce bine-i să-ţi aprinzi ţigara/ În sângele apusurilor, vara,/ Şi să presezi cu grijă între gene/ Amiezile de iarnăbănăţene;/ Iar ochii să-i deschizi abia când unda/ Îţi cântă ameţită cum secunda,/ Cu iulie, se culcă-ntr-un abiDintre clipirea stelelor şi vis.”

O dimensiune esenţială o reprezintă satul natal de care e saturată opera lirică şi epică a lui Tudor Ghermana satului „Matcă de lumini”. Puncte este poemul „baladei banatice”, al „doinelor repezi / Din munţii Banatului.eu poemul satului poetului, ca şi Vârful sau La pescuit, aşa cum Cireş înflorit sau Prezent evocă râul Nera, prezenstatornică, privegheată de vulturul „Din veac în veac bătând din aripi”. Un frumos poem Banatul (1996), unul diultimele, vine ca o concluzie şi ca un cântec de lebădă: poetul vrea să surprindă istoria şi felul particular de a fiacestei regiuni privite sub semnul abundenţei, al omului-fântână, al poienilor şi taragotului: „Prin fagurii săpaţtimp în glasul/ Făinii cuminţite-n coşul morii/Se scurge în istorie Banatul.(...)”

* * *Tudor Gherman nu s-a definit însă atât ca poet, poet al ideii, ca observator inteligent şi rafinat al lucruril

al lumii şi existenţei în general, transfigurate liric, cât îndeosebi caautor epic de mari resurse narative, în momentul în care şi-a descoperit adevărata vocaţie. Genul epic a fost mai adecvat naturii sale şi imaginarului său autentic Înclinaţia şi mai apoi decizia definitivă pentru proză am sesizat-o încă în încercările sale timpuri i, într-o epocăcăutări, de descoperire a marii literaturi a lumii, realizată pe parcursul unei vieţi, care nu a fost aceea a unui filode formaţie şi nici una rezultând dintr-o educaţie umanistă în acest sens. Domeniul său predilect a fost filosofstudiată cu pasiune la Universitatea din Bucureşti la finele anilor 50 şi începutul anilor 60 şi care şi-a pus ampren

asupra evoluţiei sale ulterioare. De la liceul din Oraviţa la Universitatea din Bucureşti, Tudor Gherman a parcuetapa fundamentală a vieţii şi formaţiei sale, însoţit în acest traseu iniţiatic de poetul Nerganelor, Vasile Versav(Ranga), originar din localitatea de frontieră Naidăş, nu departe de Oraviţa, ca şi Slatina-Nera, care i-a fost alăt într-o bună parte din periplurile sale.

Tot ce a urmat, cursul postuniversitar de relaţii internaţionale la Facultatea de Drept a aceleiaşi universităţibucureştene, animator al vieţii culturale, organizator de spectacole, redactor la Radioteleviziune, consilier la Direcde Cultură şi Presă din Ministerul Afacerilor Externe, alte funcţii înalte deţinute în Bucureşti în anii totalitarismudupă, funcţii sau calităţi în dezacord cu ideile şi credinţele sale, dar pe care a trebuit să le exercite şi pe care maapoi direct sau indirect le-a deconspirat în opera epică, toate par să fi fost altceva decât aşteptarea momentulucând va fi liber să-şi exprime concepţia şi gândurile autentice. A trebuit să treacă ani, să scrie în tăcere, să ascundfilele romanului Funeraliile regelui Gheorghe şi să se afirme ca important scriitor român pe filiera romanului politicabia în anii 90.

Dimensiunea politică a prozei lui Tudor Gherman este, desigur, un aspect fundamental, nu singurul însă. Eeste scriitorul unei geografii specifice, al unui areal geografic bine determinat, cu o natură şi umanitate particulape care le surprinde în toată întinderea şi originalitatea lor nemaiîntâlnite în literatura română: geografia literarăBanatului de sud. O lume, o umanitate care nu se identifică cu cea prezentă la Sorin Titel bunăoară, deşi atât deapropiată, deosebită însă printr-un specific local şi printr-o mentalitate caracteristică.

Ca nimeni altul a iubit peisajul mirific al Banatului cărăşan cu care s-a identificat până în ultima clipă a vipândită de o boală incurabilă, l-a iubit cu fervoarea drumeţului extaziat, aflat în tandră empatie cu natura specificu armoniile firii. Traversa de fiecare dată în periplurile sale slătinărene spaţii cunoscute şi recunoscute şi fiecare dată cu sentimentul că le vede pentru întâia oară şi că pentru întâia oară descifrează din contemplarea lor înţelesurile lumii şi vieţii. „Vreau să vă spun, mărturisea scriitorul, că am umblat mult pe această planetă, lucrânddiplomaţie. În Anzi fiind, sau în pădurile Japoniei, cu toată minunăţia lor, îmi spuneam: „Doamne, cum pot oameni să stea ani de zile departe de casă. Când se apropie vremea să vin în Banat intru într-un fel de transă. Acasă îmi pun păpucii ţărăneşti de lână şi merg pe deal. Am în mine atunci o linişte specială. Nu mă gândesniciodată în acele clipe la ceva artistic. Mă las în voia firii, gust din dulceaţa peisajului. Mă încarc. Atât.”

Tudor Gherman s-a născut în satul Slatina-Nera din judeţul Caraş-Severin, în anul izbucnirii marii conflagr

, 1939. Şi-a petrecut copilăria în acest sat bănăţean binecuvântat de Dumnezeu, a învăţat la şcoala primară de aiciprimele patru clase, şi mai apoi la şcoala generală din comuna apropiată Sasca-Montană (ciclul II), ceva melevată pe atunci, fostă plasă de judeţ. Distanţa de 7 km dintre cele două localităţi o străbăteam, noi elevii, de cemai multe ori pe jos, fie pe şosea, fie pe o „scurtătură” înfruntând un teren accidentat. Mai apoi a frecventat licdin Oraviţa, Liceul General Dragalina, împreună cu alţi copii din sat, pe care l-a absolvit în anul 1956. După carurmat experienţa bucureşteană absolută, din acest moment şi până la finele vieţii în vara anului 1998. A ales ca lode veci satul natal lăsând testamentar să fie îngropat în pământ şi nu în construcţii de beton. Întreaga sa experienţăde viaţă, cât şi certitudinea valorilor morale şi general-umane le-a dobândit din existenţa circumscrisă în jusatului magic şi al împrejurimilor sale de care nici el şi generaţia lui şi nici generaţiile trecute sau care au urmat s-au putut detaşa niciodată. Toţi poeţii originari din Slatina-Nera, Iosif Chirilă, a cărui recunoaştere nu numai regioneste indubitabilă, Gheorghe Chirilă, Ion Nicola mai apoi şi actualul poet reşiţean Gheorghe Ţepeneu, poet de maresurse şi posibilităţi lirice, cât şi alţii, Iancu Dogariu bunăoară, prezenţi în cadrul cenaclului din Oraviţa, conduprofesorul Doru Ilana, şi-au configurat lirica proprie în jurul acestui axis mundi, satul natal, cu oamenii, obiceiutradiţiile şi locurile lui. Aşa încât putem vorbi de un fenomen de mitizare, chiar dacă la scară redusă. Nu numa

8/16/2019 Reflex Nr 1 Din 2013

20/100

20 Reflex 1- 6 / 2013

jurul marilor oraşe s-a cristalizat această aură specială, mitică, ci şi a unor localităţi mai mici, generatoare de poezieşi artă, date fiind posibilităţile creatoare ale unora dintre membrii săi. Toţi s-au născut şi au trăit ani mai mulţi saumai puţini la sat. Pentru că „A trăi la sat, reflecta Lucian Blaga în Geneza metaforei şi sensul culturii (1937), însemnează a trăi în zariştea cosmică şi în conştiinţa unui destin emanat de veşnicie”, şi pentru că „Fiecare sat sesimte, în conştiinţa colectivă a fiilor săi, un fel de centru al lumii”. Pentru toţi aceşti scriitori Slatina-Nera a reprezentaacest „centru al lumii”, inseparabil de toate periplurile şi evenimentele vieţii lor ulterioare.

Dan Floriţa SERACINCHIPIUL ALB

Mergeam în rând câte doi tropăind pe pavajul degranit, în stânga se înălţa masiv, negricios, zidul mareluicombinat reşiţean, unde fuseserăm aduşi în practică, îndreapta se înşirau înghesuite, construite după acelaşi tipic,case cu un singur etaj, cu pereţii mohorâţi, ce împrumutaseră parcă, printr-un ciudat mimetism, culoareazidului din faţă. Se adaptaseră astfel, poate, convieţuiriicu colosul industrial de alături, simţindu-se în siguranţă

şi apărate de primejdiile sugerate de cablurile, conducteleşi funicularele cu alură ameninţătoare suspendatedeasupra lor. Dincolo de case, adeseori prin perdele defum şi ceaţă, se întrezăreau spinările dealurilor, cuvegetaţia ofilită, străpunsă pe alocuri de gurguielestâncilor, asemenea cocoaşelor unor dromaderegigantice. Uniformitatea clădirilor de-a lungul cărora nedeplasam era întreruptă de apariţia ici-colo a unor prăvălioare improvizate prin spaţiile disponibile ale câteunui parter, având firmele ţintuite pe canaturile uşilor.

Vâţ mergea alături, corectându-ne cadenţa, unu-doi, unu-doi, unu-doi, rostea, aruncând mereu priviribănuitoare în urmă, acolo ne aflam noi, cei suspectaţi dea nu ne supune autorităţii lui, mai ales eu eram bănuit denonconformism, cu chipiul meu cel alb, care atrăgea toateprivirile trecătorilor. Oricât se străduia Vâţ să iasă înevidenţă, oricât de autoritar îşi rostea comenzile, atenţiatuturor se îndrepta spre mine, primeam zâmbete desimpatie, ocheade din partea fetelor, graţioase în ţinutalor de primăvară.

Cât nu s-a străduit Vâţ să mă deposedeze deacel chipiu, câte nu mi-a oferit în schimbul lui! Câteavantaje pentru simpla îngăduinţă de a-l purta şi el dincând în când. Zadarnic, ţineam la chipiu ca la ochii dincap, purtându-l mă simţeam altul, mai plin de importanţă,mai plin de farmec pentru fetişcanele după care şi eueram tentat să-mi întorc privirea, mai independent faţăde Vâţ, care nu ne dorea altminteri decât uniformi, cunimic deosebiţi unul faţă de celălalt.

Mărşăluiam în rând câte doi spre cantină, undeurma să luăm cina, dirigintele nostru, maistrul Dobrică,rămăsese în urmă, aşa făcea seară de seară, intra înprima bodegă întâlnită în cale, ne lăsa în seama omuluisău de încredere, Vâţ, fireşte, care ne cătănea mai abitir decât cel mai zelos dintre absolvenţii unei şcoli de gradaţi.

Chipiul îl obţinusem cu ceva timp în urmă de laun vaporean pe o navă fluvială la Orşova, îi dădusem peel două sticle de răchie şparlite din cămara bunicului meula care mă aflam în vacanţă. Nu era el tocmai nou chipiul,dar se ţinea bine, cum s-ar zice, avea un cozoroc rigid,cu însemne marinăreşti deasupra, albul pânzei îi băteape alocuri uşor în galben, dar lucrul acesta, evident doar

la o cercetare amănunţită, se putea uşor trece cu vederea.Fusese al nu ştiu căruiOffizier din marina germană, setot lăuda vaporeanul meu, în încercarea de a-mi maistoarce o sticlă de răchie peste celelalte două, dar astapentru mine nu mai avea nicio importanţă. Important eradoar că, spre disperarea lui Vâţ, purtând eu acel chipiu,desigur, cu oarecare discreţie, numai seara în drum sprecantină, toţi trecătorii mă socoteau şeful coloanei de elevi,care, dintr-un capriciu, se instalase chiar la urma acesteia,lăsându-şi cu largheţe subalternul să-şi exercite şi elautoritatea.

Îmi aduc aminte că eram foarte încercat în seara

aceea de dorinţa cumpărării unui bloc-notes model nou,cu file detaşabile, da la o papetărie aflată în drumul nostru,nu departe de locul unde coloana părăsea stradaprincipală şi, traversând un pasaj, curând se oprea înaintea uşilor înalte ale cantinei. Fiindcă de la bun începutalungasem ideea unei înţelegeri cu Vâţ, astfel încât să-mi îngăduie părăsirea coloanei pentru câteva clipe îndreptul librăriei, pentru că preţul învoirii în acele împrejurărinu putea fi decât unul singur, chipiul, fie să-l poarte el încontinuare, fie, în cel mai bun caz, să renunţ la a-l maipurta eu, am recurs la o stratagemă: când coloana a luatcolţul, am rămas puţin în urmă, câţiva paşi doar, apoi m-am întors pentru a intra în micuţa papetărie. Dădusem însă acolo şi peste alţi cumpărători, aşa că au trecutcâteva minute bune înainte de a intra în posesia râvnituluibloc-notes. Începuseră să mă treacă năduşelileaşteptând, fiindcă ştiam că Vâţ, în caz că îmi observaabsenţa, plin de indignare, n-ar fi ezitat să mă pârascădirigintelui, reîntors în mijlocul nostru la internat în preajmastingerii, cu câteva măsuri de coniac la bord, acuzându-mă că mă abătusem de la program! Lucru care nu setrecea nicidecum în regimul nostru semi-cazon cuvederea!

Aflându-mă eu cu bloc-notesul în mână, am luatstartul şi, ieşind în stradă, m-am repezit cu sufletul la gurăpe urmele colegilor mei. Nu am făcut însă decât câţivapaşi, căci, cu tot elanul dobândit de la grăbita plecare peuşa papetăriei, m-am izbit de un trecător ce îmi veneadimpotrivă. Lovitura a fost cumplită! Amândoi ne-am trezitproiectaţi la câţiva metri distanţă unul de celălalt,prăbuşindu-ne pe dalele de beton ale trotuarului. Chipiulmi-a zburat pe carosabil, gata să intre sub roţile celui dintâivehicul care ar fi trecut pe stradă. Bietul de el, cred că m-a ferit în bună măsură de efectul şocului coliziunii, graţiecozorocului solid, nemţesc, interpus între obrazul meu şial nefericitei mele victime. În schimb aceasta, sunt sigur,a suportat impactul cu muchia lui dură exact la rădăcinanasului. Consecinţa trebuie să fi fost dezastruoasă. Deaceea am fost primul care s-a repus pe linia de plutire şi, înşfăcându-mi preţiosul paraşoc, am luat-o la picior, îngrozit acum şi dintr-un al doilea motiv, încă mai abitir decât din cauza celui dintâi.

8/16/2019 Reflex Nr 1 Din 2013

21/100

Reflex 1 - 6/ 2013 21

Vâţ mă aştepta cu rânjetul lui bine studiat, nu prealăţit, pentru a dăuna cumva armoniei trăsăturilor obrazului,suficient însă pentru a-i dezveli ameninţător caninii,dovadă limpede că se simţea absolut stăpân pe situaţie,gata să pună în aplicare sistemul său diabolic deameninţare.

Unde ai fost?Nici nu ştiam ce să-i răspund, constatam cu

uimire că mâinile îmi erau goale, bloc-notesul, cauzanesăbuitei mele fapte, dispăruse.

Ai fost să te baţi cu barabării!M-am cutremurat, era cea mai gravă acuzaţie ce

mi se putea aduce, dirigintele nostru era teribil de pornit împotriva barabărilor. Mă, ne striga surescitat la oreleeducative, din mâna mea, să ştiţi, încă barabări n-or ieşit!... Dacă vă prind că vă luaţi cu barabării, că ajungeţide-o teapă cu ei, cu mâna mea vă sucesc gâtul! nepromitea de fiecare dată. Şi ca să fie cât mai convingător,lovea cu electrodul de sudură în catedră, făcând să sară în ţăndări cămaşa acestuia cenuşie din material poros.Nu ne sucea gâtul, ne ardea douăzeci de electrozi lapalmă, încât aproape că am fi preferat să-şi ţină

promisiunea.N-am fost să mă bat cu barabării!Uite cum arăţi! Arătam jalnic. Pantalonii, plini de praf, mi se

rupseseră în dreptul genunchilor. Pe cămaşă îmiapăruseră stropi de sânge, care puteau fi şi ai victimeicolaterale în conflictul meu cu Vâţ. Palmele îmi erauzdrelite, n-ar fi suportat douăzeci de electrozi, cu siguranţănu! Eram silit, cum se spune, să iau loc la masatratativelor.

Ştii ce, i-am spus împăciuitor, uite, m-am gânditsă-ţi împrumut ţie chipiul meu în astă-seară…

Vâţ a scăpat un hohot printre dinţi.… şi în toate celelalte până la vacanţă. Ascultă, scumpule, io pun condiţii aici, nu tu! Ai

ceva contra?… Nu am. Aşa te vreau. Chipiul mi-l dai mie!...Vorbele lui m-au secat la inimă. Aproape că nu-

mi venea să cred ceea ce îmi cerea.De tot?De tot!Vâţ nu contenea din zâmbetul său provocator.Te asigur că fără patruzeci de electrozi nu scapi

în seara asta.Patruzeci?! Era în stare nemernicul! Plus umilinţa

înfrângerii, plus toate umilinţele la care el, învingătorul,

m-ar fi supus în continuare, abuzând de statutul de învingător, eram conştient de aceste urmări. Vorba aceea,e destul ca o faptă nedorită să se întâmple, pentru caaltele asemănătoare să se înnădească de ea la nesfârşit.Unde mai pui dispreţul cu care urma să mă aleg din parteacelorlalţi colegi, necunoscători ai motivelor laşităţii mele.Pentru că, se vădea limpede acum, nu doar chipul erapreţul celor patruzeci de electrozi, însăşi starea mea deom nesupus zbirului clasei era acest preţ.

…Şi totuşi, împins pe neaşteptate de un gândperfid, i l-am dat. Trăiam acuta presimţire că deja clipelepreţioasei achiziţii în portul din Orşova, cu însemneleautorităţii comandantului de navă, erau numărate. Căpurtând-o în acele momente nepotrivite, ca dovadă a

înfrângerii cerbiciei ultimului său oponent, Vâţ a împliniexact picătura care a făcut paharul să se reverse.

Unu-doi, unu-doi, unu-doi, ne-a corectat elcadenţa, îndată ce am intrat încolonaţi pe stradaprincipală. Chipiul i se distingea la lumina becurilor electrice, aprinse între timp, de departe, alb, strălucitor.Pe ce i l-ai dat? m-a întrebat, sufocat de curiozitate colegulde alături. Ai să vezi, i-am răspuns, cercetând cu coadaochiului ungherele întunecate ale şirului de case. Atuncidin umbră s-a desprins o siluetă, s-a apropiat fără ezitarede Vâţ şi, înainte ca el să-şi dea seama de cele ce se întâmplă, a fost culcat sub o ploaie de lovituri pe pavajuldrumului. Pentru a doua oară în seara aceea chipiul s-arostogolit în praf, de data aceasta fără sorţi de a mai scăpanevătămat, pentru că individul, mai furios decât taurul pecapa unui toreador, l-a călcat în picioare, transformându-l într-un ghemotoc inform de cârpe şi carton.

Bineînţeles, nu mi-am ţinut gura. Până săajungem acasă, la internat adică, doi sau trei de pe lângămine erau deja la curent cu dedesubturile ciudatei întâmplări: c