An I, Sem. II Macroeconomie_Id_2010

1

qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl

Departamentul de Învăţământ laDistanţă şi Formare Continuă

Facultatea de Ştiinţe Economice

Coordonator de disciplină:Lect. univ. dr. Maria - Cristina Ştefan

2

2010-2011

Suport de curs – învăţământ la distanţăManagement, Anul I, semestrul II

Prezentul curs este protejat potrivit legii dreptului de autor şi orice folosire altadecât în scopuri personale este interzisă de lege sub sancţiune penală

UVT MACROECONOMIE

3

SEMNIFICAŢIA PICTOGRAMELOR

F= INFORMAŢII DE REFERINŢĂ/CUVINTE CHEIE

= TEST DE AUTOEVALUARE

= BIBLIOGRAFIE

= TIMPUL NECESAR PENTRU STUDIUL UNUI CAPITOLSAU SECŢIUNE

= INFORMAŢII SUPLIMENTARE PUTEŢI GĂSI PE PAGINAWEB A U.V.T. LA ADRESA www.didfc.valahia.ro SAUwww.id.valahia.ro .

http://www.didfc.valahia.ro/

http://www.id.valahia.ro/

4

CUPRINS - Studiu individual (S.I.)

Modulul I. Piaţa capitalului pag. 5Unitatea de învăţare 1. Piaţa capitalului. (Definirea pieţei de capital, oferta decapital, cererea de capital; Creditul: conţinut, funcţii, forme; Băncile şi rolul lor.Sistemul bancar; Tipuri de bănci; Piaţa monetară. Piaţa financiară. Bursa de valori)

Modulul II. Introducere în macroeconomie pag. 17UI 2. Macroeconomia (2.1. Macroeconomia – definiţie, rolul statului în economie;2.2. Politicile macroeconomice; 2.3. Planificarea macroeconomică; 2.4. Indicatoriimacroeconomici calculaţi în SCN şi SPM)UI 3. Creşterea economică (3.1. Conceptul de creştere economică; 3.2. Factorii careinfluenţează creşterea economică; 3.3. Modele de creştere macroeconomică)UI 4. Venitul, consumul şi investiţiile (4.1.Venitul şi consumul; 4.2. Economiile,investiţiile, multiplicatorul şi acceleratorul investiţiilor)

Modulul III. Fluctuaţiile economice. Echilibrul şi dezechilibrul macroeconomic.pag. 49

UI 5. Fluctuaţiile. Ciclicitatea economiei (5.1. Fluctuaţiile şi conceptul de ciclicitateeconomică; 5.2. Ciclul economic; 5.3. Crizele economice şi politicile anticriză)UI 6. Forme ale dezechilibrului macroeconomic (6.1. Formele echilibrului; 6.2. Factoriice determină dinamica echilibrului economic; 6.3. Dezechilibrul)UI 7. Inflaţia (7.1. Conţinutul şi cauzele inflaţiei contemporane; 7.2. Măsurarea şiintensitatea inflaţiei. Formele inflaţiei; 7.3. Costurile şi politicile de combatere ainflaţieiUI 8. Şomajul (8.1. Concept. Caracteristici; 8.2. Tipuri de şomaj; 8.3. Formareaşomajului. Factori de influenţă; 8.4. Implicaţiile şomajului; 8.5. Politici antişomaj)

Modulul IV. Fluxurile economice internaţionale. Dezvoltarea durabilă şisubdezvoltarea. Integrarea economică pag. 74UI 9. Fluxurile economice internaţionale. Teoria avantajului comparativ. (9.1. Fluxurileeconomice internaţionale; 9.2. Comerţul exterior sau internaţional; 9.3. Trăsăturicaracteristice ale comerţului exterior; 9.4. Eficienţa comerţului exterior; 9.5.Schimbări în economia mondială; 9.6. Avantajul comparativ şi schimburileeconomice internaţionale)UI 10. Dezvoltarea durabilă (10.1. Conceptul fundamental de dezvoltare durabilă;10.2. Durabilitatea în relaţia dintre sistemul socio-economic şi capitalul natural)UI 11. Subdezvoltarea (11.1. Concept; 11.2. Cauzele subdezvoltării; 11.3. Politici şistrategii)UI 12. Integrarea economică (12.1. Cauzele integrării economice; 12.2. Principaleleetape şi forme de integrare economică; 12.3. Uniunea Europeană; 12.4. România, statmembru al UE începând cu 1 ianuarie 2007)

5

MODULUL IPIAŢA CAPITALULUI

1. Cuprins2. Obiectiv general3. Obiective operaţionale4. Dezvoltarea temei5. Bibliografie selectivă

Cuprins� UI 1. Piaţa capitalului - Definirea pieţei de capital (oferta de

capital, cererea de capital); Creditul: conţinut, funcţii, forme; Băncile, sistemulbancar, tipuri de bănci; Piaţa monetară, piaţa financiară, bursa de valori

= 3 ore

� Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind piaţacapitalului, principalele componente ale acesteia, instrumentele utilizate,precum şi importanţa şi locul sistemului bancar.

� Obiective operaţionale:- Însuşirea modului de calcul al dobânzii şi ratei dobânzii

(simple şi compuse).- Însuşirea modului de funcţionare al bursei de valori.

6

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1

PIAŢA CAPITALULUI

1.1. Piaţa capitalului. Oferta de capital. Cererea de capital

Piaţa capitalului reprezintă relaţiile băneşti care se formează în procesul

atragerii şi plasării fondurilor băneşti, relaţii rezultate din confruntarea cererii şi

ofertei de capital, formându-se resursele financiare ale agenţilor economici.

Oferta de capital cuprinde totalitatea mijloacelor băneşti disponibile pentru

plasament la un moment dat sau într-o anumită perioadă de timp şi la un anumit preţ

(dobândă). Ea include economiile care se formează în perioada dată, capitalul eliberat

dintr-un împrumut sau dintr-o folosinţă anterioară, transformarea sumele inactive, a

imobilizărilor, în lichidităţi active, capitaluri băneşti care devin disponibile pentru un

interval de timp.

Cererea de capital reflectă totalitatea nevoilor de capital ale agenţilor

economici la un moment dat, ori într-o anumită perioadă, având în vedere şi nivelul

dobânzii pe care sunt dispuşi s-o suporte. Are drept componente capitalul solicitat

pentru investiţii, resursele suplimentare necesare pentru funcţionarea capitalului

împrumutat.

Dacă se are în vedere perioada de timp pentru care se solicită şi se oferă

capitalul, piaţa capitalului cuprinde două componente principale aflate în strânsă

legătură:

- piaţa capitalului pe termen scurt, cunoscută mai ales sub denumirea de piaţă

monetară;

- piaţa capitalului pe termen mijlociu şi lung, cunoscută şi sub denumirea de

piaţă financiară.

Piaţa de capital pe termen scurt cuprinde relaţiile care se formează în

domeniul atragerii şi plasării fondurilor pe termen scurt, până la 1 an, având rol

deosebit în finanţarea pe termen scurt a activităţii economice. Este în esenţă o piaţă

interbancară, prin care băncile se împrumută între ele, cele care au un surplus de

încasări îl împrumută celor care au surplus de plăţi (pe termen de o zi până la un an),

FPiaţa

capitalului

FOferta de

muncă

FCererea de

capital

7

realizându-se o funcţie de compensare a excedentului şi deficitului de lichidităţi

bancare.

Piaţa de capital pe termen mijlociu şi lung cuprinde relaţiile ce se formează în

domeniul atragerii şi plasării fondurilor pe termen mijlociu (1 – 7 ani) şi lung, peste 7

ani. Are următoarele componente:

a) piaţa financiară, formată din piaţa acţiunilor, obligaţiunilor şi altor titluri

financiare pe termen lung;

b) piaţa împrumuturilor pe gaj de titluri pe termen lung (lombardul);

c) piaţa ipotecară.

1. Cum definiţi piaţa capitalului? Vezi pag. 6

2.Care sunt componentele pieţei capitalului? Vezi pag. 6-7

1.

2.

1.2. Creditul: conţinut, funcţii, forme

Creditul este o relaţie bănească care se formează, odată cu acordarea de

împrumuturi băneşti sau sub formă de bunuri materiale şi servicii, unor persoane

fizice sau juridice, iar rambursarea urmează să se efectueze la o dată ulterioară numită

scadenţă.

Relaţia bănească de credit presupune:

a) un raport juridic contractual, prin care o persoană numită creditor pune la

dispoziţia altei persoane, numită debitor, o sumă de bani, un bun material sau servicii

evaluate în bani;

b) plata unui anumit preţ de către debitor, creditorului, se face sub forma

dobânzii, pentru folosirea împrumutului;

c) rambursarea sumei împrumutate (plus dobânda), de către debitor

creditorului, se face după o anumită perioadă, numită scadenţă.

FCreditul

8

Funcţiile şi rolul creditului:

a) Funcţia distributivă constă în aceea că mobilizează resursele băneşti

disponibile în economie, redistribuindu-le apoi, prin acordarea de împrumuturi;

b) Funcţia de creştere a acţiunii productive a capitalului, prin faptul că pune

în mişcare forţe economice latente;

c) Influenţează creşterea economică, ca urmare a rolului său în procesul

transformării economiilor în investiţii;

d) Contribuie la dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii, stimulându-se

concurenţa, datorită libertăţii creditului în economia de piaţă;

e) Funcţia de emisiune monetară a banilor de cont;

f) Rolul important în desfăşurarea relaţiilor economice externe.

Formele creditului

Criterii de clasificare:

I. După forma în care se acordă creditul poate fi:

1. Credit comercial;

2. Credit bancar.

1.Creditul comercial este creditul acordat de furnizor cumpărătorilor, sub

formă de livrări de mărfuri, executării de lucrări sau prestării de servicii, cu plata la o

dată ulterioară. (această formă de credit are o practică străveche).

În cazul creditului comercial, obligaţia de rambursare se consemnează într-un

instrument specific care este cambia, utilizându-se însă şi trata ori biletul la ordin.

2. Creditul bancar reprezintă creditul acordat în bani, de către bănci, firmelor

sau persoanelor fizice care au nevoie de anumite disponibilităţi băneşti, pe o durată

determinată. Se deosebeşte de creditul comercial prin faptul că se acordă din

capitalul inactiv, aflat în căutare de plasament.

II. În funcţie de subiectul juridic care angajează creditul, acesta se împarte

în:

a. Credit public, contractat de stat pentru completarea veniturilor sale;

b. Credit privat, contractat de o persoană particulară, de o întreprindere,

(firmă) privată.

III. După destinaţie, creditul poate fi:

9

a) Credit de producţie, care este utilizat pentru activitatea economică.

Deoarece îndeplineşte un rol însemnat în dezvoltarea economico-socială creditul de

producţie poate îmbrăca trei forme:

- Creditul de exploatare, acordat pe termen scurt pentru procurarea de materii

prime, materiale etc. în vederea asigurării condiţiilor de producţie;

- Creditul de ameliorare, acordat pe termen lung, utilizat pentru modernizarea

bazei materiale, prin procurarea unor maşini, utilaje, etc.;

- Creditul pentru investiţii, acordat pe termen lung utilizat pentru construirea

unor fabrici, uzine, centrale electrice, etc.

b) Credit de consum, destinat achiziţionării unor bunuri de consum (în cazul

vânzării de mărfuri cu plata în rate).

IV. În funcţie de durata acordării sale, creditul poate fi:

a) credit pe termen scurt (până la 1 an);

b) credit pe termen mediu (până la 7 ani);

c) credit pe termen lung (cu scadenţa peste 7 ani).

V. După aria geografică creditul poate fi:

a) Credit intern (când atât creditorul cât şi debitorul sunt din aceeaşi ţară);

b) Creditul extern (internaţional) atunci când creditorul şi debitorul sunt din

ţări diferite.

Creditele internaţionale pot fi bilaterale sau multilaterale acordate de FMI

(credit Stand-by) sau de alte organisme.

1. Ce presupune relaţia debitor-creditor? Vezi pag. 7

2.Care sunt principalele forme ale creditului? Vezi pag. 8-9

1.

2.

10

1.3. Băncile şi rolul lor. Sistemul bancar

Banca este o unitate specializată, care organizează circulaţia bănească,

efectuează operaţiuni de încasări şi plăţi în numerar, decontării între agenţii

economici, mobilizează mijloacele băneşti disponibile temporar în economie, acordă

credite, emite titluri de credit, emite şi pune în vânzare hârtii de valoare etc.

Rolul băncilor în economia de piaţă, rezultă din funcţiile lor principale:

mijlocitori şi centre de credit şi de casă ai agenţilor economici, având ca

scop obţinerea de profit (banca de emisiune coordonează plăţile şi încasările ce se

efectuează în întreaga economie naţională);

emit şi pun în vânzare diferite titluri de credit;

efectuează decontări între agenţii economici;

restricţionează creditul;

băncile pot selecţiona proiectele de dezvoltare, pe care le susţin cu credite.

intermediar între debitor şi creditor, fiind specializate în constituirea şi

mişcarea capitalului de împrumut.

Băncile efectuează următoarele operaţiuni:

A) operaţiuni principale pasive (atragerea de disponibilităţi băneşti, sub formă

de depuneri în cont, depuneri de economii, etc.);

B) operaţiuni principale active (acordare de credit, scontarea de cambii şi alte

efecte de comerţ);

C) operaţiuni accesorii (depozite în custodie, servicii de casă, etc.).

Pentru serviciile active prestate, băncile pretind şi încasează dobândă sau

comision de la solicitanţii lor, iar creditorilor lor le plătesc dobânda. Diferenţa dintre

dobânzile încasate şi cele plătite de bănci constituie profitul bancar brut.

Prbb= Dî – Dpl

Dacă din aceasta se scad cheltuielile de administraţie şi întreţinere ale băncii

şi impozitele legale se obţine profitul net sau câştigul net bancar.

Prbn= Prbb - Chb

1.4. Tipuri de bănci

Se disting patru tipuri de bănci:

FBanca

11

I. Banca de emisiune (banca centrală, banca băncilor sau banca de prim rang)

are rolul de a emite monedă şi de a asigura controlul asupra masei monetare, de a

acorda credite altor bănci prin operaţiuni de rescont şi de a coordona întreaga politică

monetară a statului.

II. Băncile comerciale pot fi:

1. bănci de depozit;

2. bănci ipotecare.

1. Băncile de depozit se împart la rândul lor în:

a) Bănci de depuneri (depozit) – specializate în credite pe termen scurt, care

generează următoarele operaţii: scont, avansuri în cont curent sau deschiderea de

credit, pe care titularul de cont îl poate utiliza; credit pe gaj; subscrierea de bonuri de

tezaur; operaţii de bursă; viramente.

b) Bănci de afaceri, care acordă credite pe termen lung întreprinderilor şi

contribuie la finanţarea unor proiecte de investiţii. Resursele lor constau în capitalul

propriu, nu folosesc depozitele care le-au fost încredinţate.

2. Bănci ipotecare, care îşi procură mijloacele necesare prin emisiunea de

înscrisuri şi obligaţiuni ipotecare.

III. Băncile specializate sau instituţiile financiare acordă credite speciale

pentru anumite activităţi. În această categorie se cuprind: case de credit agricol,

creditul financiar, credit naţional, bănci populare, bănci de comerţ exterior etc.

IV. Instituţiile de asigurări realizează asigurări de bunuri şi de persoane,

încasează poliţele de asigurare de la asiguraţi, şi plătesc acestora despăgubirii în cazul

în care s-au produs evenimentele pentru care s-au asigurat.

Există şi bănci specializate cu competenţe internaţionale cum sunt: Banca

Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD); Banca Europeană de

Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) etc.

Sistemul bancar al României a fost structurat şi organizat pe două niveluri:

I. Banca Naţională a României, cu funcţii de institut unic de emisiune, de

reglementare în domeniul monetar şi al creditului şi de supraveghere a tuturor

societăţilor bancare;

II. Băncile constituite ca societăţi comerciale (a căror activitate are ca obiect

principal atragerea de fonduri de la public şi agenţi economici, acordarea de credite şi

FBanca deemisiune

12

efectuarea multor alte servicii cu specific bancar) şi instituţiile financiare şi de

asigurări.

1. În ce constă rolul băncilor în economia de piaţă? Vezi pag. 10

2. Care sunt principalele tipuri de bănci? Vezi pag. 10-11

1.

2.

Aplicaţie

O bancă acordă un credit de 800.000 u.m. pe perioada unui trimestru cu o rată a

dobânzii de 60%. Nivelul depozitelor agenţilor economici la bancă este de 600.000 u.m.

pentru care banca plăteşte o dobândă de 30%. Determinaţi câştigul băncii şi profitul

acesteia realizate pe un trimestru dacă nivelul cheltuielilor reprezintă 75% din câştigul

băncii?

Rezolvare:

D=C*d*n

Dî = 60%*800000*3/12=120.000 u.m.

Dpl = 30%*600000*3/12=45.000 u.m.

Câştigul băncii sau profitul bancar brut Prbb=Dî –Dpl =120000-45000=75.000 u.m.

Profitul bancar net Prbn = Prbb-Chb =75000-75%*75000 = 18750 u.m.

Tema de autoevaluare nr. 1O bancă acordă credite pe timp de un an din sumele deponenţilor săi în valoare de 9 mil.

u.m., percepând o rată a dobânzii de 25% şi plătind deponenţilor o rată a dobânzii de 10%.

Ştiind că profitul bancar net reprezintă 70% din profitul bancar brut, să se determine

cheltuielile pentru administrarea şi funcţionarea băncii.

Rezolvare (vezi pagina 16)

FAplicaţie

13

1.5. Piaţa monetară. Piaţa financiară

Piaţa monetară reprezintă ansamblul tranzacţiilor de monedă, şi rezultă din

confruntarea specifică dintre cererea şi oferta de monedă în funcţie de preţul ei (rata

dobânzii). Această piaţă este în echilibru atunci când oferta de moneda este egală cu

cererea de monedă.

Cererea de monedă reprezintă necesarul de masă monetară.

J.M. Keynes în „Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzilor şi a

banilor” menţionează patru mobiluri ale cererii de monedă sub formă de lichiditate.

1. mobilul venitului;

2. mobilul afacerilor;

3. mobilul precauţiei;

4. mobilul speculaţiei;

Oferta de monedă reprezintă cantitatea de monedă pusă la dispoziţia agenţilor

economici prin intermediul sistemului bancar.

După modul în care se implică patrimoniul firmei care solicită disponibilităţi

băneşti, operaţiunile pe piaţa monetară se clasifică în:

- operaţiuni cu garanţie;

- operaţiuni fără garanţie.

Din punct de vedere al conţinutului relaţiilor implicate, operaţiunile se împart

în:

a) operaţiuni de finanţare, care constau în acordarea disponibilităţilor băneşti

solicitate de către bănci, alte instituţii financiare sau de alţi agenţi economici;

b) operaţiuni de refinanţare, care intervin atunci când banca sau creditorul

care a utilizat disponibilităţile sale băneşti pentru acordarea de împrumuturi, se

adresează băncii centrale pentru a obţine, la rândul său, un credit.

Piaţa financiară cuprinde operaţiunile financiare şi capitalurile disponibile pe

termen mediu şi lung şi are ca obiectiv activitatea de finanţare a programelor de

investiţii ale întreprinderilor (firmelor). Obiectul tranzacţiilor pe piaţa financiară îl

reprezintă titlurile financiare pe termen lung.

A. Titluri financiare pe termen lung pot fi:

a) cu venituri fixe: obligaţiuni şi acţiuni privilegiate;

b) cu venituri variabile: acţiuni ordinare.

FPiaţa

monetară

FPiaţa

financiară

14

Obligaţiunea reprezintă un titlu de credit: emitentul obligaţiunii este

debitorul, iar deţinătorul acesteia, creditorul.

Există două categorii de drepturi pe care le implică deţinerea unei obligaţiuni:

- dreptul de a încasa regulat (semestrial sau anual) cuponul obligaţiuni, care

reprezintă venitul fix al acesteia;

- dreptul de a primi, la o dată (scadenţă), valoarea nominală, care este suma

cu care este creditat emitentul.

Acţiunea este un titlu de proprietate într-o societate comercială pe acţiunii.

Acţiunea dovedeşte participarea deţinătorului acesteia la capitalul social al societăţii.

Venitul acţionarului se numeşte dividend şi reprezintă o parte din profitul

distribuit al societăţii comerciale.

Dacă acţiunea este privilegiată, acţionarul are dreptul la un dividend fix; dacă

acţiunea este ordinară, acţionarul primeşte un dividend variabil, în funcţie de profitul

realizat.

În cadrul pieţei capitalului se disting:

1. Piaţa primară, unde se vând şi se cumpără emisiuni noi de titluri financiare

pe termen lung;

2. Piaţa secundară, unde se negociază titlurile financiare emise în prealabil.

1. Ce înţelegeţi prin piaţă monetară şi care sunt componentele acesteia? Vezi pag. 13

2. Care sunt deosebirile dintre acţiune şi obligaţiune? Vezi pag. 14

1.

2.

1.6. Bursa de valori

Bursa de valori face parte din piaţa secundară.

Bursa de valori reprezintă piaţa pe care se concentrează şi se confruntă cererea

şi oferta de hârtii de valoare (acţiuni, obligaţiuni, cecuri, titluri de credit, certificate

de depozit etc.), valute, navluri, etc. În cadrul lor se negociază o gamă largă de

FObligaţiunea

FAcţiunea

FBursa de valori

15

operaţiuni cu hârtii de valoare (sau titluri de credit), pe termen lung şi prin

intermediul căreia întreprinderile îşi procură o parte importantă din mijloacele

financiare.

Rolul burselor de valori:

1. Reprezintă o piaţă permanentă a hârtiilor de valoare, oferind posibilitatea

transformării rapide a acestora în bani lichizii, dacă deţinătorii respectivi doresc acest

lucru, stimulându-se astfel activitatea investiţională, uşurându-se folosirea creditelor

bancare.

2. Contribuie la orientarea capitalurilor spre cele mai profitabile domenii ale

activităţii economice.

3. Creditează unele activităţi viitoare şi „curăţă” economia de unităţi

falimentare sau cu rentabilitate redusă.

Funcţiile îndeplinite de bursele de valori:

a) plasarea economiilor întreprinderilor şi populaţiei în hârtii de valoare şi

alimentarea pe această cale a întreprinderilor cu capitaluri;

b) finanţarea trezoreriei publice prin vânzarea titlurilor de credit;

c) asigură mobilitatea capitalurilor şi posibilitatea schimbării plasamentelor

acţionarilor, prin transformarea în bani a valorilor mobiliare deţinute şi achiziţionarea

altora.

Bursa de valori este organizată pe mai multe niveluri şi are reguli de

funcţionare riguroase. Funcţionarea ei presupune un flux permanent de informaţii

între agenţii de schimb, comisia operaţiilor de bursă, casa de clearing, vânzătorii şi

cumpărătorii de hârtii de valoare.

Participanţii la Bursa de Valori sunt:

1) Cumpărătorii şi vânzătorii de hârtii de valoare (investitorii);

2) Brokerii-agenţi (sunt ca şi angajaţi ai bursei);

3) Brokerii-specialişti ;

4) Comisia oficială a bursei;

5) Casa de clearing.

La bursele de valori se negociază următoarele categorii de titluri:

a. acţiuni – emise de societăţile comerciale;

b. obligaţiuni – emise de întreprinderi particulare de întreprinderi publice şi de

instituţii speciale de credit;

16

c. titluri publice – emise de stat (bonuri de tezaur, bonuri de casă şi alte titluri

emise de Trezorerie)

Cursul sau cotaţia titlurilor de valoare reprezintă preţul la care acestea se

vând şi se cumpără. Preţul se stabileşte prin strigare, prin afişare sau prin opoziţie,

după ce au fost analizate ofertele şi cererile scrise şi depuse în prealabil la bursa într-

un loc anume fixat.

Operaţiunile bursiere pot avea loc cu livrare imediată sau cu livrare la

termen, împărţindu-se în două grupe:

- operaţiuni la vedere – livrare imediată a titlurilor (hârtiilor de valoare), la

cursul zilei, acceptat în schimbul sumei corespunzătoare;

- operaţiuni la termen – cele la care prin contact se convine asupra titlurilor

hârtiilor de valoare la un moment dat (număr de titluri, cursul), dar în efectuarea

ulterioară a tranzacţiilor (la o dată fixă – numită zi de lichidităţi. Bursa de valori în

România s-a reînfiinţat în 1995 pe baza deciziei Comisiei Naţionale de Valori

Mobiliare (CNVM).

1. Ce este bursa de valori şi care este rolul ei? Vezi pag. 15

1.

Rezolvare Tema de autoevaluare nr. 1

D=C*d*n

Dî = 9 mil*0,25*1= 2,25 mil. u.m.

Dpl = 9 mil*0,1*1= 0,9 mil. u.m.

Prbb = Dî - Dpl = 2,25-0,9= 1,35 mil. u.m.

Prbn = 70%*Prbb = 0,7*1,35 = 0,945 mil. u.m.

Prbn = Prbb-Chb => Chb = Prbb – Prbn = 1,35 – 0,945 = 0,405 mil. u.m. sau 405.000 u.m.

17

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Ştefan, M.C., Economie politică, Ed. Bibliotheca, Târgovişte, 2009, pag.

168-180, 185-202

2. Popescu, C., Economie, Ed. Bibliotheca, Târgovişte, 2009, pag. 173-180,

182-192

3. Daianu, D., Echilibrul economic şi moneda, Ed. Humanitas, Bucureşti,1993, pag.15-42

18

MODULUL IIINTRODUCERE ÎN MACROECONOMIE


Cuprins� UI 2 Macroeconomia (concept, obiective macroeconomice şi

rolul statului în economie; Politici macroeconomice: politica bugetară,politica fiscală, politica monetară; Indicatori macroeconomici calculaţi însistemul Conturilor Naţionale)

= 3 ore� UI 3. Creşterea economică (concept, factori, modele de

creştere economică)

= 2,5 ore� UI 4. Venitul, consumul şi investiţiile (Venitul, consumul,

Relaţia dintre venit şi consum, influenţa venitului asupra nivelului şidinamicii consumului, Economiile, Investiţiile, Raportul între venit, consumşi investiţii. Multiplicatorul investiţiilor şi acceleratorul)

= 2,5 ore

� Obiectiv general:Dobândirea de cunoştinţe privind: politicile macroeconomice,

instrumentele utilizate de acestea pentru realizarea în condiţii de eficienţă aobiectivele macroeconomice şi modul de măsurare a rezultatelormacroeconomice, conceptul de creştere economică, factorii care o influenţează,finalitatea socială a acestui proces complex şi modelele matematice de creştereeconomică; venitul, consumul, economiile şi investiţiile, precum şi relaţiile carese stabilesc între acestea.

� Obiective operaţionale:- Însuşirea modului de calcul a indicatorilor macroeconomici calculaţi în

SCN;- Însuşirea modului de determinare (calcul) a tipului de creştere economică;- Însuşirea modului de determinare al ratei medii şi marginale a consumului.- Însuşirea modului de determinare al ratei medii şi marginale a economiilor;- Însuşirea modului de determinare al multiplicatorului şi acceleratorului.

19


2.1. Macroeconomia: concept, obiective macroeconomice şi rolul statului

în economie

Macroeconomia este expresia proceselor, faptelor şi comportamentelor

agenţilor economici agregaţi, deci a mărimilor şi variabilelor agregate, deci ale

inputurilor şi outputurilor agenţilor economici într-o ţară.

Problemelor macroeconomiei se regăsesc în forme şi intensităţi diferite şi au

ca obiective:

– asigurarea unei creşteri economice echilibrate;

– ocuparea forţei de muncă prezente şi viitoare;

– asigurarea unei politici monetare sănătoase;

– asigurarea unei politici bugetare şi fiscale normale;

– asigurarea unei balanţe comerciale şi a unei balanţe de plăţi externe

echilibrate.

Funcţiile statului

Paul Samuelson definea patru funcţii ale statului:

1) Stabilirea cadrului legal de funcţionare a economiei de piaţă;

2) Dirijarea resurselor spre domeniile în care se obţine eficienţă economică;

3) Stabilirea unor programe de dezvoltare macroeconomică care să permită

distribuirea corectă a veniturilor;

4) Stabilizarea macroeconomiei prin promovarea unor politici

macroeconomice sănătoase.

Rolul statului în economie

– furnizarea unor servicii colective anumitor agenţii economici;

– asigurarea organizării şi manifestării puterii publice instituţionalizate pe

plan naţional;

– asumarea riscului pentru anumite activităţii economice;

– conceperea şi punerea în aplicare a unor politici economice sectoriale,

regionale şi generale în funcţie de starea generală a economiei.

FMacroeconomia

20

1. Care este rolul statului în economie? Vezi pag. 19

1.

2.2. Politici macroeconomice: politica bugetară, politica fiscală, politica

monetară

Politica macroeconomică reprezintă acţiunea conştientă a puterii publice,

definirea obiectivelor economice şi sociale urmărite într-o anumită perioadă şi într-o

anumită ţară, ca şi realizarea acestor obiective prin folosirea unor mijloace şi tehnici

adecvate.

Principalele politici macroeconomice

1) Politica bugetară defineşte concepţia şi acţiunile statului privind veniturile

bugetare, căile şi mijloacele de mobilizare a acestora, folosirea lor pentru anumite

destinaţii care să servească stabilităţii şi dezvoltării economiei, realizarea sa să

impună adoptarea unor legi financiare specifice.

Instrumentul politicii bugetare este bugetul de stat, document de sinteză

autorizat de Parlament.

Bugetul de stat este o previziune asupra viitoarei situaţii economice a statului

pe o perioadă de un an. Se prezintă sub forma unei balanţe economice cu două

componente:

– venituri bugetare (provenite din încasări din impozite pe profit, impozite pe

salarii etc.);

– cheltuieli bugetare (dotări de stat, investiţii de capital, cheltuieli destinate

educaţiei, culturii, sănătăţii etc.)

Execuţia bugetară constă în modul de realizare a bugetului într-o anumită

perioadă poate şi poate fi:

– echilibrată: cheltuielile sunt egale cu veniturile

– excedentară: veniturile sunt mai mari decât cheltuielile

– deficitară: cheltuielile sunt mai mari decât veniturile

2) Politica fiscală a statului defineşte concepţia şi ansamblul de măsuri şi

acţiuni privind rolul impozitelor în sistemul veniturilor bugetare, tipurile de impozite,

FPolitica

macroeconomică

FPolitica

bugetară

FPoliticafiscală

21

perceperea şi modul de folosire a lor ca instrumente de stimulare a creşterii

economice.

Elementele teoretice şi practice ale politici fiscale sunt:

1) Criteriul eficienţei prin măsurile şi acţiunile promovate se doreşte

reducerea fluctuaţiilor, a instabilităţii economice, protejarea veniturilor

consumatorilor şi stimularea dezvoltării.

2) Ca urmare a legăturii între sistemul de impunere fiscală, şi venituri este

necesară stabilirea unei rate marginale de impunere fiscală (Rmg)

care arată cu cât creşte impozitul pe unitatea de venit.

3) Pe termen scurt cresc cheltuielile publice prin mărirea impozitelor, se

diminuează veniturile agenţilor economici. Pe termen lung reducerea impozitelor are

ca efect creşterea veniturilor bugetare

4) Modalităţile de percepere a impozitelor sub cele două forme.

– impozite directe se suportă nemijlocit de cei care le plătesc (impozitul pe

salariu; impozitul pe profit etc.)

– impozite indirecte sunt cuprinse în preţurile mărfurilor (de exemplu TVA,

accize şi impozitul pe circulaţia mărfurilor etc.)

5) Progresivitatea impozitelor care vizează impozitele directe.

6) Perceperea de impozit negativ, cadrul conceptual de distribuire secundară a

veniturilor prin transferuri.

3) Politica monetară poate fi definită ca ansamblul de acţiuni exercitate de

autorităţile monetare asupra masei monetare şi asupra activelor financiare în scopul

orientării economiei pe termen scurt sau mediu.

Banca Centrală poate promova două tipuri de politici monetare:

1) Politica banilor ieftini constă în măsuri prin care se asigură credite cu

dobândă mică. Pentru creşterea ofertei de bani Banca Naţională cumpără de pe piaţă

hârtii de valoare publică de la bănci şi populaţie, reduce taxa rescontului.

2) Politica banilor scumpi constă în aplicarea de dobânzi şi impozite pentru

reducerea posibilităţilor de a obţine credite.

FPolitica

monetară

22

Instrumentele politicii monetare sunt:

1) Manevrarea taxei scontului şi a rescontului;

2) Achiziţionarea şi vinderea de titluri de pe piaţa deschisă;

3) Practicarea cotelor obligatorii de rezervă, băncile pot controla structura

masei monetare;

4) Plafonarea creditelor constă în stabilirea de către Banca Naţională a unor

plafoane maxime de credit pentru fiecare bancă.

1. Care sunt instrumentele utilizate de politica bugetară? Dar de politica fiscală? Vezi pag.

20-21

1.

Aplicaţie

Se cunosc următoarele date referitoare la economia unei ţări:

- în anul t1, totalul impozitelor a crescut cu 20% faţă de anul t0, când

acestea erau de 200 mil. u.m.;

- veniturile totale în t1 sunt de 810 mil. u.m., de 1,5 ori mai mari faţă de

perioada anterioară.

Să se calculeze rata marginală de impunere fiscală.

Rezolvare:

%81,14100*7040

540810200240

...5405,1

8105,1

...240200*2,1

100*100*

10

1

01

01

==--

=Þ

===

==--

=DD

=

mg

mg

R

mumilVtVt

mumilIzVtVtIzIz

VtIzR

Tema de autoevaluare nr. 2

Rata de impunere fiscală a crescut de la 20% în t0 la 30% în t1, în condiţiile în

care volumul total al veniturilor impozabile ale agenţilor economici era în t1 de 5000

mil. u.m., mai mare cu 2% faţă de nivelul lor înregistrat în anul anterior.

FAplicaţie

23

Să se calculeze:

- veniturile totale impozabile în t0;

- impozitele colectate la bugetul de stat în t0 şi t1;

- sporul de impozit colectat la bugetul de stat.

Rezolvare (vezi pag. 26)

2.4. Sistemul Conturilor Naţionale – SCN

Sistemul Conturilor Naţionale se fundamentează pe teoria factorilor de

producţie potrivit căreia participanţii la multiplele activităţi economice sunt

recompensaţi în raport cu serviciile aduse.

Acest sistem este caracteristic ţărilor cu economie de piaţă.

Indicatorii care reflectă rezultatele macro-economice în SCN pot fi calculaţi

prin una din următoarele trei metode:

a) Metoda de producţie (metoda valorii adăugate brute.

b) Metoda utilizării produselor finale (metoda cheltuielilor.

c) Metoda repartizării veniturilor.

Indicatorii sintetici calculaţi pe baza datelor (informaţiilor) oferite de SCN

sunt:

a) PGB – produsul global brut;

b) PIB – produsul intern brut;

c) PIN – produsul intern net;

d) PNB – produsul naţional brut;

e) PNN – produsul naţional net;

f) VN – venitul naţional;

g) VAB – valoarea adăugată brută.

a) Produsul global brut (PGB) – exprimă valoarea totală a bunurilor şi

serviciilor obţinute într-o anumită perioadă, de regulă un an, într-o ţară.

b) Produsul intern brut (PIB) – exprimă mărimea valorii adăugate brute

(VAB)a bunurilor economice produse în interiorul ţării de agenţii economici naţionali

şi străini în decursul unei anumite perioade ajunse în ultimul stadiu al circuitului

economic.

FProdusul global

brut

FProdusul intern

brut

FSCN

24

unde:

Ci – consumul intermediar

c) Produsul intern net (PIN) – reflectă mărimea valorii adăugate nete a

bunurilor economice finale (obţinute) produse de agenţii economici naţionali şi străini

în interiorul unei ţări, într-o anumită perioadă de timp (de regulă un an).

unde:

A – alocaţia pentru consum de capital fix (amortizare).

d) Produsul naţional brut (PNB) – exprimă mărimea valorii adăugate brute

(VAB) a bunurilor economice produse de agenţii economici naţionali, care

acţionează în interiorul teritoriului naţional şi în afara acestuia.

PNB, calculat pe baza preţurilor curente ale fiecărui an, este denumit PNB

nominal.

PNB, calculat pe baza preţurilor constante (comparabile) ale unui anumit an,

este denumit PNB real.

Raportul dintre PNB nominal şi PNB real este denumit deflatorul PNB (d)

Deflatorul, este o unitate de măsură care reliefează modificările survenite în nivelul

preţurilor sau în puterea de cumpărare a banilor.

e) Produsul naţional net (PNN) exprimă mărimea valorii adăugate nete a

bunurilor şi investiţiilor finale obţinute pe parcursul unei perioade de timp, de către

agenţii economici aparţinând unei ţări, care-şi desfăşoară activitatea pe teritoriul

naţional sau în afara acestuia.

f) Venitul naţional (VN) exprimă PNN în preţurile factorilor adică mărimea

veniturilor (însumate) obţinute de proprietarii factorilor de producţie, în calitatea lor

de participanţi la producerea de bunuri economice. Se calculează de regulă, prin

însumarea veniturilor obţinute de proprietarii factorilor de producţie.

FProdusul

naţional brut

FProdusul intern

net

FProdusul

naţional net

FVenitulnaţional

25

Fig.2.1. Schema indicatorilor macroeconomici calculaţi în S C N

Sistemul Conturilor Naţionale sau Contabilitatea Naţională, descrie şi

măsoară cifric activitatea economică, fluxurile de bunuri materiale, şi de servicii,

fluxurile de cheltuieli şi de venituri, stocurile de bunuri materiale şi valori financiare

existente la un moment dat.

Avuţia (bogăţia) naţională reprezintă totalitatea bunurilor materiale şi

spirituale de care dispune o ţară la un moment dat, acestea fiind rezultatul bogăţiilor

naturale şi al eforturilor creatoare a tuturor generaţiilor, de-a lungul timpului pe un

teritoriu naţional.

1. Care sunt principalii indicatori macroeconomici calculaţi în SCN? Vezi pag. 23-25

1.

Aplicaţie

Se consideră că PNB este de 11 mld. u.m., iar valoarea adăugată brută (VAB)

realizată de agenţii autohtoni în străinătate este de 1 mld. u.m. Să se determine VAB

realizată de agenţii economici străini în ţară astfel încât PIB să fie egal cu 12 mld.

u.m.

Rezolvare:

FAvuţia

naţională

FAplicaţie

26

...211112

mumldVABVABPNBPIBVABVABVABPNBPIB

VABVABPNBVABVABPIB

st

nsstnsst

nsnt

stnt

=ÞÞ+-=+-=Þ-=-Þ

+=

+=


În anul t0, PIB a fost de 100 mld. u.m., iar în anul t1 acesta a sporit cu 5%.

Să se determine deflatorul PNB ştiind că valoarea adăugată a agenţilor naţionali în

străinătate (VABns) este de 2 mld. u.m., iar valoarea adăugată a agenţilor străini în

ţară (VABst) de 6 mld. u.m.



...6,5194,9801500

...15005000*3,0100*

...4,9804902*2,0100*

...490202,1

5000*02,1...5000

%30%20

01

11

11

00

00

001

1

0

mumilIzIzIz

mumilIzVtIzR

mumilIzVtIzR

mumilVtVtmumilVt

RR

iz

iz

iz

iz

=-=-=D

==Þ=

==Þ=

==Þ==

==


%2,105100*96

101100*

...10126105...9626100

..6...2

...105100*05,1...100

0

1

1

0

1

0

===

=+-==+-=Þ

Þ+-=Þ-=-Þ

+=+=

==

===

PNBPNBd

mumldPNBmumldPNB

VABVABPIBPNBVABVABPNBPIBVABVABPNB

VABVABPIBmumldVABmumldVAB

mumldPIBmumldPIB

PNB

nsstnsst

nsnt

stnt

st

ns

27


CREŞTEREA ECONOMICĂ

3.1. Conceptul de creştere economică

Mărirea durabilă, în timp a rezultatelor macroeconomice, în condiţiile

lărgirii şi folosirii eficiente a factorilor de producţie, concretizată în sporirea creşterii

produsului naţional brut (PNB), produsul intern brut (PIB) şi venitul naţional pe total

şi pe locuitor, reprezintă creşterea economică.

Creşterea economică poate fi: pozitivă, zero sau negativă.

Creşterea economică zero – semnifică situaţia în care rezultatele

economice absolute şi populaţia totală cresc în acelaşi ritm, nivelul indicatorilor

calculaţi pe locuitor rămânând constant („creşterea economică zero” menţionată

prima dată într-un raport către Clubul de la Roma).

Creşterea economică negativă – evidenţiază acea situaţie în care

rezultatele macroeconomice pe locuitor au o tendinţă de scădere, deşi unele corelaţii

fundamentale se menţin în stare de echilibru, datorită unor compromisuri ce se fac în

ceea ce priveşte eficienţa economică şi bunăstarea socială.

Creşterea economică pozitivă – exprimă acele modificări în timp şi spaţiu

ce duc la creşterea superioară a nivelurilor rezultatelor macroeconomice, ca urmare a

influenţelor unor factori bine determinaţi, comparativ cu creşterea populaţiei.

Creşterea economică se află în strânsă legătură cu dezvoltarea economică,

aceste două noţiuni nu trebuie opuse una alteia, dar nici identificate.

Creşterea economică şi dezvoltarea economică:

Creşterea economică vizează în special latura cantitativă a activităţii

economice, în sensul măririi rezultatelor, adică a produsului naţional pe total şi pe

locuitor.

Dezvoltarea economică are o sferă de cuprindere mai mare, reflectând şi

schimbările calitative ale structurilor economice interramuri, organizaţionale, în

repartizarea venitului naţional, în dinamica nivelului de trai etc.

Creşterea economică şi dezvoltarea economică înseamnă progres

economic, la rândul său progresul economic înseamnă progres social, adică creşterea

condiţiilor de viaţă materială şi spirituală a populaţiei.

FCreştereaeconomică

28

3.2. Factorii care influenţează creşterea economică

Creşterea economică este determinată de mai mulţi factori care acţionează

asupra venitului naţional (VN):

1) factorul uman sau potenţialul de muncă (L);

2) stocul de capital (K);

3) resursele naturale (R);

4) progresul tehnic sau inovaţia tehnologică (T).

Astfel, relaţia generală de exprimare a dependenţei creşterii economice de

factorii menţionaţi mai sus este următoarea:

Aceasta reprezintă o funcţie de producţie.

Fiecare dintre aceşti factori are o latură cantitativă şi una calitativă a

influenţei pe care o exercită asupra creşterii economice.

1. Factorul uman influenţează mărimea venitului naţional prin cantitatea

şi calitatea mâinii de lucru (L), prin eficienţa utilizării acestuia (adică prin

productivitatea muncii WL).

În acest caz:

Venitul naţional obţinut este egal cu produsul dintre cantitatea forţei de

muncă utilizată şi productivitatea ei:

În cazul relaţiei dintre factorul uman şi creşterea economică, există mai

multe situaţii.

a) Situaţii în care numărul angajaţilor creşte în timp ce productivitatea

muncii rămâne constantă. Relaţiile sunt următoarele:

FFactorii deinfluenţă

FFactorul

uman

29

în care:

L0 – numărul de angajaţi (lucrători) din anul anterior

L1 – numărul de angajaţi (lucrători) din anul curent

WL0 – productivitatea muncii din anul anterior

WL1 – productivitatea muncii din anul curent.

b) Situaţia în care, producţia obţinută sporeşte prin creşterea productivităţii

muncii, rămânând constant numărul de lucrători (angajaţi). Relaţiile sunt:

c) Situaţia în care, creşterea venitului naţional este rezultatul atât al creşterii

numărului de lucrători, cât şi a creşterii productivităţii muncii. Relaţiile sunt:

2. Stocul de capital (K) contribuie la creşterea economică prin mărirea

volumului capitalului utilizat, adică a bunurilor capital (echipamente, utilaje,

instalaţii, materiale etc.) şi prin creşterea eficienţei utilizării lor (productivitatea

capitalului Wk):

În această situaţie venitul este funcţie de capital şi productivitatea capitalului

şi se calculează astfel:

3. Resursele naturale (R) influenţează mărimea venitului naţional atât prin

creşterea cantităţii lor cât şi prin creşterea eficienţa utilizării lor (m). Astfel:

FStocuri de

capital

FResursenaturale

30

Venitul naţional este egal cu produsul dintre cantitatea resurselor şi eficienţa

utilizării lor:

4. Factorul informaţional tehnologic în contextul progresului tehnic – se

găseşte încorporat în potenţialul mereu mai mare al tuturor celorlalţi factori: mână de

lucru, maşini, utilaje, materii prime, materiale, etc. Acest factor determină mărirea

randamentelor, a eficienţei utilizării forţei de muncă, capitalului, resurselor naturale;

deci a aportului acestora la creşterea economică.

În dependenţă de condiţiile concrete din fiecare ţară, creşterea economică se

poate realiza într-o proporţie mai mare sau mai mică, prin cantitatea, calitatea sau

prin sporirea eficienţei utilizării factorilor. În legătură cu aceasta se disting două tipuri

fundamentale de creştere economică: extensivă şi intensivă.

1. Creşterea economică de tip extensiv, care are loc atunci când mărirea

venitului naţional se realizează în mare măsură prin extinderea sau creşterea cantităţii

factorilor atraşi în procesul de producţie.

2. Creşterea economică de tip intensiv, care reprezintă creşterea venitului

naţional apelând în special la creşterea eficienţei utilizării factorilor (latura calitativă).

În economia ţărilor dezvoltate, preponderentă este creşterea economică de

tip intensiv.

Tipul de creştere intensiv succede, în principiu celui extensiv. La graniţa

dintre ele se situează tipul intermediar în care laturile cantitative şi respectiv cele

calitative au contribuţii relativ comparabile la obţinerea sporului de rezultate

macroeconomice.

1. Care este principala deosebire dintre creşterea economică şi dezvoltarea economică? Vezipag. 27

2. Care sunt factorii care influenţează creşterea economică? Vezi pag. 28-301.

2.

FFactorul

informaţionaltehnologic

31

Aplicaţie

În anul t0, valoarea PNB a unei ţări a fost de 10 mld. u.m., în timp ce populaţia

era de 20 mil. locuitori. În anul t1, valoarea PNB a crescut cu 1%, iar populaţia a

ajuns la 21,6 mil. locuitori. Determinaţi tipul de creştere economică realizat de ţara

respectivă.

Rezolvare:

ÞñÞ

===

==

PNBPop

Pop

PNB

iilocNrlocNri

PNBPNBi

%108100*20

6,21100*..

%101100*

0

1

0

1

se înregistrează creştere economică negativă.


PNB-ul unei ţări în anul t0 a fost de 10 mil. u.m., iar în anul t1 acesta a sporit

cu 10%, în timp ce nivelul preţurilor a crescut cu 5%. Să se determine PNB în

termeni reali.


3.3. Modele de creştere economică

Modelarea creşterii economice se referă la elaborarea şi utilizarea de modele

economico-matematice, fie în scop teoretic, fie în scop de previzionare şi dirijare a

procesului creşterii economice. În ştiinţa economică au fost elaborate mai multe

modele ale creşterii economice echilibrate de către specialişti. Astfel:

1) J. M. Keynes a elaborat un model al echilibrului şi creşterii economice, în

care a folosit următoarele mărimi: volumul folosirii mâinii de lucru (E); venitul

naţional (Y); consumul individual (C); investiţiile (I); economiile (S).

Potrivit lui Keynes utilizarea forţelor de producţie se face în funcţie de

„cererea efectivă” care determină nivelurile de producţie şi gradul de utilizare a forţei

de muncă. Măsurarea cererii efective (solvabile) se face în funcţie de cheltuielile

FAplicaţie

32

pentru consum şi investiţii. Conform lui Keynes venitul depinde de volumul utilizării

forţei de muncă:

2) Robert Solow – construieşte o funcţie de producţie încorporând progresul

tehnic în modelul de creştere. Producţia (Q) este o funcţie de capital (K), munca (L) şi

progres tehnic (T), deci:

Solow consideră că într-o economie în care ritmul de creştere demografică

este constant şi unde preţurile sunt flexibile, economia respectivă va tinde automat

spre un punct de echilibru, care corespunde unui maxim al consumului pe locuitor,

adică al nivelului de viaţă.

3) R.F. Harrod a cercetat relaţia dintre creşterea economică şi cele trei

elemente fundamentale: populaţia, capitalul disponibil, progresul tehnic. Ţinând

seama de aceste trei variabile, a determinat fracţiunea de venit necesară a fi

acumulată pentru a obţine o anumită rată de creştere economică. Harrod a calculat trei

rate de creştere (deci există trei ritmuri posibile de creştere a venitului naţional):

a) Rata de facto (adică cea efectivă – care există de fapt);

b) Rata de creştere garantată – care oferă întreprinderii satisfacţie şi îi

asigură menţinerea investiţiilor;

c) Rata naturală – adică cea permisă de condiţiile fundamentale existente

(adică creşterea populaţiei inclusiv a forţei de muncă, a progresului tehnic, a

productivităţii).

Rata de facto (rata truism) se exprimă prin ecuaţia:

în care:

G – rata de creştere a venitului naţional, adică raportul dintre

creşterea venitului naţional (Y) şi venitul naţional al perioadei precedente

(Y);

C – coeficientul capitalului, adică raportul dintre investiţii (I) şi

creşterea venitului naţional (Y):

33

st – rata acumulării, adică raportul dintre investiţii (I) şi venitul

naţional (Y):

Rata garantată se exprimă prin relaţia:

unde:

Gw – rata garantată a venitului naţional, care oferă

întreprinzătorilor satisfacţie şi care-i face să menţină investiţiile.

Cr – coeficientul necesar al capitalului, care concordă cu

necesităţile întreprinzătorilor.

Rata naturală se exprimă cu relaţia:

unde:

Gn – rata de creştere naturală pe care o permit condiţiile

fundamentale.

Cele trei ecuaţii ale ratei de creştere folosite de Harrord, constituie ecuaţiile

modelului său de creştere, cu ajutorul cărora încearcă se explice evoluţia ciclului

industrial.

Astfel, pentru a avea o situaţie stabilă şi prosperitate ar trebui ca: rata facto

(G) să fie egală cu rata garantată (Gw) şi cu rata naturală (Gn).

În realitatea economică cele trei rate au valori diferite:

În funcţie de aceste diferenţe, pe termen scurt, se poate afla dacă economia

este în stare de boom sau de recesiune.

Astfel, dacă:

a) G > GW, are loc o tendinţă de boom (expansiune);

34

b) G < GW, are loc o tendinţă de recesiune.

Această situaţie, G < GW, se întâmplă în condiţiile în care GW < Gn.

Pe o perioadă mai îndelungată de timp, limita maximă a ratei de facto este

rata naturală, adică G = Gn.

Situaţiile în care G > GW (boom) şi G < GW (recesiune) apar ca urmare a

faptului că rata acumulării (S) este influenţată de evoluţia ratelor venitului naţional

(G; GW) şi a coeficienţilor de capital (C şi Cr).

Modelul creşterii economice elaborat de F.G. Harrod deşi reflectă anumite

faţete ale realităţii, datorită caracterului limitat al variabilelor pe care le conţine, nu a

constituit un instrument concret şi eficient de acţiune practică.

1. Care sunt principalele modele de creştere economică? Prezentaţi-le. Vezi pag. 31-341.


...47,1005,1

...11

05,1...1110*1,1*%10

...10

01

0

mumilmumili

PNBPNB

imumilPNBPNB

mumilPNB

p

nr

p

===

====

=

35

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4VENITUL, CONSUMUL ŞI INVESTIŢIILE

4.1. Venitul

Într-o economie de piaţă reală, circuitul economic se realizează continuu,

prin înfăptuirea proceselor esenţiale, referitoare la venit, consum şi investiţii sub

formele lor diferite, în cadrul unor mecanisme specifice.

Venitul se obţine atât la nivelul unui agent economic întreprinzător cât şi la

nivelul colectivităţilor mai mari.

Venitul global este egal cu valoarea produselor vândute (V) minus

cheltuielile primare de producţie (C):

Veniturile la nivelurile economiei naţionale îmbracă următoarele forme:

a) venit personal;

b) venit disponibil;

c) venit naţional.

a) Venitul personal exprimă veniturile curente ale persoanelor, provenite

dintr-o activitate la care se adaugă veniturile de la guvern şi de la întreprinderi, care

nu provin din participarea la activităţile economice (transferări sub formă de ajutoare,

burse, pensii etc., dobânzi nete plătite de guvern şi de consumatori). Venitul personal

constituie sursa procurării de bunuri de consum şi servicii, precum şi a economiilor

făcute în gospodării. De aceea, mărimea venitului personal are implicaţii deosebite

asupra cererii finale de bunuri de satisfacţie şi bunuri investiţionale.

b) Venitul personal disponibil reprezintă partea veniturilor personale din

care s-au redus impozitele pe venit (plătite administraţiei centrale, federale şi locale).

Acest venit reflectă venitul menajelor care poate fi utilizat, pentru acoperirea

cheltuielilor personale (satisfacerea nevoilor personale cumpărarea de bunuri

materiale şi servicii, plata dobânzilor, transferuri de venituri în străinătate) şi pentru

economisire.

c) Venitul naţional reprezintă suma veniturilor personale la care se adaugă

sau se scad următoarele elemente:

FVenitul

FVenitulpersonal

FVenitulnaţional

FVenitulpersonal

disponibil

36

a) Se adaugă profitul obţinut de societăţile anonime cotizaţiile pentru

asigurările sociale şi excedentele de salarii (acest excedent de salariu reprezintă o

diferenţă pozitivă între salariile care urmează a fi plătite şi cele plătite efectiv);

b) Se scad transferările efectuate de întreprinderi şi de stat, dobânzile la

împrumuturile de consum şi dividendele.

Venitul naţional constituie expresia veniturilor încasate de proprietarii

factorilor de producţie ce au contribuit la obţinerea de bunuri şi servicii destinate

consumului. În ţările cu economie de piaţă, venitul naţional se repartizează în

proporţie diferită, între proprietarii factorilor de producţie sub formă de salariu,

profit, dobândă şi rentă.

Venitul naţional este supus procesului de repartiţie, care cuprinde două

etape:

distribuirea;

redistribuirea.

Venitul (V) în procesul utilizării se divide în două mari componente: consum

(C) şi economii (E):

Scopul final al oricărei activităţi economice fiind satisfacerea trebuinţelor

directe ale populaţiei, venitul este utilizat în primul rând pentru consum şi apoi pentru

economii.

1. Ce înţelegeţi prin venit personal? Dar prin venit naţional? Vezi pag. 34-351.

4.2. Consumul

Consumul reprezintă partea din venit cheltuită pentru achiziţionarea de

bunuri materiale şi servicii (care părăsesc sfera producţiei), destinate satisfaceriiF

Consumul

37

directe a trebuinţelor de consum ale societăţii. În funcţie de anumite criterii, consumul

personal şi colectiv îmbracă mai multe forme:

a) După subiectul consumului se împarte în:

consum privat (al unei persoane, familii sau a societăţi);

consum public (consum final guvernamental) care se referă la stat şi la

instituţiile sale;

b) După obiectivul consumului se disting următoarele categorii:

consum material (consum de bunuri materiale de satisfacţie);

consum nematerial (consum de servicii).

c) După modul de procurare a bunurilor există:

consum de mărfuri;

autoconsum.

d) După durata consumului deosebim:

consum de bunuri de folosinţă curentă;

consum de bunuri de folosinţă îndelungată.

e) După tipul de consum:

consum intermediar;

consum final.

Consumul personal constituie o componentă principală a calităţii vieţii (a

nivelului de trai) volumul, structura, calitatea şi dinamica acestuia reflectă gradul de

satisfacere a multiplelor trebuinţe fiziologice, spirituale şi sociale ale populaţiei.

Indicatorul care reflectă nivelul mediu al consumului de bunuri materiale şi

servicii este consumul pe locuitor. Acest indicator se determină prin raportarea

consumului total (pe grupe de produse şi produse principale), dintr-o anumită

perioadă, la numărul mediu al populaţiei unei ţări

Pentru determinarea costului vieţii, a puterii de cumpărare a populaţiei şi a

nivelului de trai, se utilizează de către organisme specializate bugetele de familie.

Bugetul de familie reprezintă un sistem de evidenţă prin care se

înregistrează sistematic şi cronologic, (de regulă pe o perioadă de un an), veniturile

după natura lor (din muncă, din sume bugetare etc.), iar cheltuielile de consum după

destinaţia lor: hrană, locuinţă, învăţământ, transport etc.

Factorii care influenţează consumul. Nivelul şi dinamica consumului

depinde de influenţa a numeroşi factori obiectivi şi subiectivi.

38

Factorii obiectivi:

mărimea şi dinamica venitului;

modificarea aşteptărilor în ceea ce priveşte raportul dintre venitul actual

şi nivelul viitor al venitului (speranţa ca în viitor vor creşte veniturile determină o

creştere a consumului curent şi invers) etc.

Factorii subiectivi:

nivelul consumului atins într-o perioadă care devine cu timpul un minim

psihologic;

publicitatea şi sistemul de ofertă;

apariţia produselor noi etc.

1. Care sunt factorii care influenţează consumul? Vezi pag. 381.

4.3. Relaţia dintre venit şi consum

Relaţia dintre venit şi consum a fost denumită de J.M. Keynes „funcţia de

consum” şi semnifică cum sunt influenţate nivelul, dinamica şi structura consumului

de către venit.

Înclinaţia medie spre consum, denumită şi rata medie a consumului (c)

exprimă raportul dintre valoarea totală a consumului (C) şi valoarea totală a venitului

(V) deci:

Rezultă astfel o relaţie funcţională dintre un anumit venit şi cheltuielile

efectuate pentru consum: C = f ( V )

39

Înclinaţia marginală spre consum, denumită şi rata marginală a

consumului (c’) reprezintă raportul dintre variaţia consumului (ΔC) şi variaţia

venitului (ΔV):

şi arată cu cât creşte consumul la creşterea cu o unitate a venitului.

Aplicaţie

Cum s-a modificat înclinaţia medie spre consum ştiind că nivelul consumului a

crescut cu 10%, iar nivelul venitului a crescut cu 25% ?

Rezolvare:

88,025,11,1

25,1%1251,1%110

==

====

=Þ=

c

V

C

V

Cc

i

ii

iii

VCc

Adică înclinaţia medie spre consum a scăzut cu 12%.


Venitul şi consumul (exprimate în mil. u.m.) au evoluat în timp după cum

urmează:

Anul Venitul Consumul

I 100 100

Al II-lea 200 190

Al III-lea 300 280

Determinaţi înclinaţia marginală spre consum în anul al doilea.


4.4. Influenţa venitului asupra nivelului şi dinamicii consumului

După J.M. Keynes funcţia consum are următoarea proprietate fundamentală

„dacă venitul creşte atunci creşte şi consumul, dar în măsură mai mică decât venitul

iar dacă venitul scade atunci scade şi consumul dar iarăşi în măsură mai mică decât

venitul”.

FAplicaţie

40

Dacă variaţia consumului (ΔC) este de acelaşi semn cu cea a venitului (ΔV),

dar mai mică ca volum, rezultă că raportul este pozitiv şi subunitar (fiind cuprins între

0 şi 1).

Forma funcţiei consum pe termen scurt este concavă. (figura 4.1)

Fig. 4.1. Funcţia concavă a consumului

1. Care sunt indicatorii care evidenţiază relaţia dintre consum şi venit? Vezi pag. 38-391.

4.5. Economiile

O parte a venitului naţional disponibil este destinată economisirii,

formându-se economiile nete.

Economiile nete reprezintă partea din venit care nu este consumată.

Ştiind că:

rezultă că:

FEconomiile

41

Dacă la economiile nete se adaugă consumul de capital fix (amortizarea) se

formează economiile brute.

Relaţia dintre economiile nete şi venit se exprimă prin înclinaţia spre

economii, medie şi marginală.

a) Înclinaţia medie spre economii, denumită şi rata medie a economiilor

(e) exprimă raportul dintre economiile nete şi venit:

care arată cât se economiseşte dintr-o unitate de venit.

b) Înclinaţia marginală spre economii denumită rata marginală a

economiilor (e’) exprimă raportul dintre variaţia economiilor ( E) şi variaţia

venitului ( V), care arată cu câte unităţi variază economiile la variaţia cu o unitate a

venitului.

Structura economiilor

1) După sursele de finanţare sunt:

economii ale sistemului privat;

economii ale sistemului public.

2) După modul cum se iau deciziile de economisire pot fi:

economii libere;

economii forţate.

Motivele economisirii sunt:

a) dorinţa de organizare raţională a cheltuielilor în timp;

b) dorinţa de îmbogăţire (dorinţa de a acumula mijloacele care să permită

creşterea veniturilor viitoare);

c) întârzieri de adaptare a consumului (această situaţie există atunci când

dispare dorinţa de noi cheltuieli imediate);

d) preferinţa pentru lichiditate – (odată atins un anumit nivel de consum, nu

se mai consumă în plus în favoarea păstrării venitului excedentar sub formă lichidă).

Relaţiile dintre consum şi economii:

42

unde:

C – consum; V – venit; E – economii.

Când creşte consumul trebuie să se reducă economiile şi invers cu cât cresc

economiile, cu atât trebuie să se reducă consumul:

Economia este funcţie crescătoare de nivelul venitului. Înclinaţia medie spre

economii este variabilă, urmând nivelul venitului.

1. Care sunt indicatorii ce arată legătura dintre economii şi venit? Vezi pag. 411.

Aplicaţie

Cum s-a modificat înclinaţia medie spre economii ştiind că economiile au

scăzut cu 10%, iar veniturile au scăzut cu 25%.

Rezolvare:

2,175,09,0

75,0%759,0%90

==

====

=Þ=

e

V

E

V

Ee

i

ii

iii

VEe

Adică înclinaţia medie spre economii a crescut cu 20%.


Venitul şi consumul ( în mil. u.m.) au evoluat în timp după cum urmează:

Anul Venitul Consumul

I 150 150

Al II-lea 250 220

Al III-lea 340 300

FAplicaţie

43

Determinaţi economiile şi înclinaţia marginală spre economii în anul al treilea.


4.7. Investiţiile

Partea din venit cheltuită pentru formarea capitalului (factor de producţie)

adică pentru creşterea volumului capitalului fix şi a stocurilor de materiale (materii

prime, producţia neterminată, produse finite etc.) se numeşte investiţie netă şi se

concretizează în acumularea netă de capital.

Prin adăugarea la investiţia netă a amortizării capitalului fix se constituie

investiţia brută, aceasta fiind sursa formării brute a capitalului.

Veniturile economisite pot fi utilizate astfel:

a) pentru tezaurizare;

b) ca plasamente de capital;

c) pentru investiţii.

a) Tezaurizarea reprezintă punerea deoparte şi păstrarea neproductivă a

valorilor, care au drept rezultat scoaterea unor importante mijloace din circuitul

monetar şi economic.

b) Plasamentele de capital definesc operaţiunile prin care deţinătorii de

capital întrebuinţează fondurile (economiile) în afara activităţii lor de bază, în scopul

de a obţine profituri cât mai ridicate.

c) Capitalul investit produce împreună cu ceilalţi factori de producţie

bunuri materiale şi servicii. Investiţiile, respectiv economiile, în vederea acumulării

„sunt esenţiale pentru creşterea economiei”.

Pentru ca înclinaţia spre economii să constituie un factor de progres, este

necesar ca economiile să se transforme în investiţii a căror evoluţie se află sub

influenţa mai multor factori:

1) Cererea de investiţii (I) depinde de eficienţa marginală a capitalului

(Pmk sau Wmk = ΔQ / ΔK) şi de nivelul ratei dobânzii (d). Dimensiunile investiţiilor

curente cresc până în acel punct în care eficienţa (productivitatea) marginală a

capitalului nu mai depăşeşte rata curentă a dobânzii la nici o categorie de bunuri

FInvestiţiile

44

capital, adică eficienţa marginală a capitalului (Wmk) este aproximativ egală cu rata

de piaţă a dobânzii (d): Wmk=d.

2) Randamentul viitor al bunului capital (bunuri în care s-a investit)

depinde de raportul dintre preţul de ofertă al unui bun capital şi randamentul său.

3) Fluctuaţiile profitului la investiţiile existente influenţează dirijarea

capitalurilor spre investiţii. Aceste oscilaţii sunt mai evidente în cazul

întreprinderilor producătoare cu caracter sezonier, unde valoarea acţiunilor lor, deci şi

mărimea profitului, oscilează de la o perioadă la alta.

4) Politica statului în domeniul investiţiilor deoarece orientarea

investiţiilor către domeniul public antrenează creşterea cererii de bunuri

investiţionale, în timp ce diminuarea lor, are drept efect reducerea acestei cereri.

5) Starea generală a economiei naţionale, deoarece stabilitatea sau

instabilitatea factorilor economici şi social-politici influenţează motivaţia pentru

investiţii.

6) Conjunctura economiei mondiale, în funcţie de variaţia fazelor

ciclurilor economice, favorizează sau nu înclinaţia spre investiţii. (ex.: dacă pe piaţa

mondială se manifestă o stagnare a cererii de bunuri economice, întreprinzătorii

naţionali nu mai sunt interesaţii de a investi; dar dacă pe piaţă mondială sunt cerute cu

insistenţă anumite bunuri economice întreprinzătorii sunt dispuşi să efectueze

investiţii în domeniul respectiv).

Luarea unei decizii de investiţii de către întreprinzător se face numai pe baza

unor ample studii privind oportunitatea financiară, care au la bază determinarea

unor indicatori economici cum sunt:

A) Rata rentabilităţii investiţiei care se determină pe baza principiului

dobânzii compuse, potrivit căruia o anumită sumă de bani disponibilă la un moment

dat (S0), plasată cu dobândă compusă exprimată într-o anumită rată (r), va deveni

după o perioadă de timp o sumă mai mare (Sn) adică:

B) Rata rentabilităţii minime care exprimă pragul minim stabilit, de

regulă, la un nivel mai ridicat la care întreprinzătorul aşteaptă ca rata profitului să

depăşească pragul de rentabilitate pentru ca astfel să fie motivată investiţia.

45

C) Perioada de rambursare (T) care reprezintă durata de recuperare al

costului iniţial al investiţiei de către întreprinzătorul investitor, acesta acceptând

durata cea mai scurtă de rambursare, rezultă că, cu cât rambursarea este mai scurtă cu

atât investiţia este mai rentabilă. Se determină raportând volumul investiţiilor (I) la

profitul anual Pr, astfel: T = I / Pr

Rolul investiţiilor:

- investiţiile au un puternic efect de antrenare în toate sectoarele economiei

(asupra tuturor agenţilor economici);

- investiţiile duc la creşterea şi modernizarea capitalului (ca factor de

producţie);

- investiţiile nete constituie suportul material al creării de noi locuri de

muncă, a creşterii înzestrării tehnice a muncii, al creşterii productivităţii factorilor de

producţie, a creşterii rentabilităţii, a creşterii competitivităţii, a modernizării structurii

şi diversificării producţiei, a creşterii economice şi, pe această bază, a venitului şi

consumului.

1. Care sunt factorii care influenţează investiţiile? Vezi pag. 43-441.

4.8. Raportul între venit, consum şi investiţii. Multiplicatorul

investiţiilor şi acceleratorul

Multiplicatorul investiţiilor este indicatorul ce reliefează influenţa

investiţiilor asupra venitului (V).

Creşterea investiţiilor are drept rezultat creşterea venitului, ce va duce la

creşterea consumului.

FMultiplicatorul

investiţiilor

46

După J.M.Keynes, multiplicatorul (notat cu „m”) este egal cu: m = ΔV / ΔI,

evidenţiază de câte ori se cuprinde sporul investiţiilor în sporul de venit. Rezultă că

sporul de venit creşte cu o mărime de „m” ori mai mare decât sporul de investiţie:

cu condiţia ca m > 1

dar:

deci:

cu:

unde:

ΔV – sporul de venit

ΔI – sporul de investiţii

ΔC – sporul de consum

c’ – înclinaţia marginală spre consum

e’ – înclinaţia marginală spre economii

Acceleratorul (a) este indicatorul ce reflectă influenţa consumului asupra

investiţiilor. Acceleratorul exprimă raportul dintre creşterea investiţiilor şi creşterea

cererii de bunuri de consum:

rezultă:

Principiul accelerării pune accent pe creşterea cererii de mărfuri pe care o

consideră variabilă independentă şi care determină mărimea investiţiilor.

47

Principiul accelerării acţionează numai în faza de expansiune şi încetează

să mai acţioneze imediat ce cererea de produse scade.

Se presupune că pentru a creşte fabricarea de produse finite într-o proporţie

dată trebuie să crească în aceeaşi proporţie şi investiţiile.

1. Cum definiţi, respectiv calculaţi multiplicatorul investiţiilor? Vezi pag. 461.

Aplicaţie

Determinaţi variaţia venitului naţional în situaţia în care m=10, iar variaţia

consumului este de 12 mld. u.m.

Rezolvare:

...3,139

120120*10

1210

1

11

1'

mumldmldVVmldV

VV

CVVm

VCc

m

==DÞD=-D

Þ-D

D=Û

D-DD

=Þ

DD

-=

-=


Determinaţi înclinaţia marginală spre economii cunoscând că venitul şi

consumul au avut următoarea evoluţie:

Perioada Venitul (V) Consumul (C)

T0 1000 900

T1 1200 1000


FAplicaţie

48


9,010090

100200100190. ' ==

--

=DD

=VCc


În anul al doilea, E= 250-220= 30 mil. u.m.

În anul al treilea, E= 340-300= 40 mil. u.m.

11,09010

2503403040' ==

--

=DD

=VEe


Perioada Venitul (V) Consumul (C) E=V-C e’=ΔE/ΔV

T0 1000 900 100 -

T1 1200 1000 200 (200-100)/(1200-1000)=0,5


1. Ştefan, M.C. – Economie politică, Ed. Bibliotheca, Târgovişte, 2009,

pag. 229-238, 244-252, 254-272, 283-289


207-214, 221-234

3. Abraham-Frois, G., Economia Politică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994,

pag. 469-472

4. Lipsey, R.G., Chrystall, K.A., Economia Pozitivă, Ed. Economică

Bucureşti, 1999, pag. 393-413, pag. 577-610

49

MODULUL IIIFLUCTUAŢIILE ACTIVITĂŢII

ECONOMICE. ECHILIBRUL ŞIDEZECHILIBRUL MACROECONOMIC


Cuprins� UI 5. Fluctuaţiile. Ciclicitatea economiei (5.1. Fluctuaţiile şi

conceptul de ciclicitate economică; 5.2. Ciclul economic; 5.3. Crizele economice şipoliticile anticriză)

= 2 ore� UI 6. Forme ale dezechilibrului macroeconomic (6.1. Formele

echilibrului; 6.2. Factorii ce determină dinamica echilibrului economic; 6.3.Dezechilibrul)

= 2 ore� UI 7. Inflaţia (7.1. Conţinutul şi cauzele inflaţiei contemporane;

7.2. Măsurarea şi intensitatea inflaţiei. Formele inflaţiei; 7.3. Costurile şipoliticile de combatere a inflaţiei

= 2,5 ore� UI 8. Şomajul (8.1. Concept. Caracteristici; 8.2. Tipuri de şomaj;

8.3. Formarea şomajului. Factori de influenţă; 8.4. Implicaţiile şomajului; 8.5.Politici antişomaj)

= 2,5 ore

� Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind: cicluleconomic şi ciclicitatea economică, tipurile de cicluri economice şi fazeleacestora, precum şi despre principalele politici anticiclice (anticriză);conceptul de echilibru economic, formele acestuia şi factorii care îlinfluenţează; conceptul de inflaţie, tipuri, cauzele care le determină,metodele de măsurare a inflaţiei precum şi politicile antiinflaţioniste;conceptul de şomaj, caracteristicile acestuia, tipuri de şomaj, cauzele care ledetermină şi efectele pe care le generează, precum şi politicile antişomaj.

50

� Obiective operaţionale:- Însuşirea noţiunilor pentru determinarea principalelor

aspecte ale fazelor ciclului economic mediu şi lung;- Însuşirea modului de determinare a echilibrului economic la

nivelul economiei naţionale;- Însuşirea metodelor de calcul a ratei inflaţiei;- Însuşirea modului de calcul a ratei şomajului.


FLUCTUAŢIILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE

5.1. Fluctuaţiile. Ciclicitatea

Evoluţia sau dinamica economică nu este liniară, ci este fluctuantă, atât în

timp, cât şi de la o ţară la alta. Periodic economiile naţionale sau unele ramuri ale

acestora cunosc stări de criză, de dezechilibru, care perturbă continuitatea dezvoltării

şi funcţionării normale. Astfel în evoluţia economică se produc fluctuaţii.

Fluctuaţiile pot fi:

a. fluctuaţii sezoniere ale activităţii economice care se derulează de regulă pe

parcursul unui an, sunt în general explicabile şi previzibile şi se produc ca urmare a

influenţei unor factori naturali sau sociali. (ex.: în agricultură, tradiţii, sărbători

religioase sau laice etc.);

b. fluctuaţii întâmplătoare, (accidentale), determinate de factori aleatori sau

evenimente neaşteptate sau neobişnuite: cataclisme naturale, evenimente sociale

(războaie) şi politice deosebite, decizii neaşteptate ale unor agenţi economici, o

anumită stare de spirit a populaţiei etc.;

c. fluctuaţii ciclice ale activităţii economice se manifestă cu o anumită

regularitate, sunt repetabile la anumite intervale de timp, cauzate de regulă de factori

economici.

Ciclicitatea economică constituie o formă specifică de mişcare în economie,

în cadrul căreia alternează, cu o anumită regularitate, perioade de expansiune, de

dezvoltare sau de prosperitate cu perioade de contracţie, de criză sau de recesiune.

Manifestarea fluctuaţiei în domeniul economic determină ciclul economic.

FCiclicitateeconomică

FFluctuaţii

FCiclul

economic

51

Ciclul economic reprezintă perioada de timp care separă două crize

economice, sau perioada ce se scurge de la începutul unei crize până la începutul

crizei următoare.

Cercetarea ştiinţifică în domeniul economic a identificat mai multe tipuri de

cicluri economice:

a. cicluri economice lungi sau seculare, cu o durată de 40-60 ani;

b. cicluri economice medii sau decenale (Juglar), care au durate de la 45 ani

până la 10-12 ani;

c. cicluri economice scurte (Kitchin) – de la 6 luni la 3 ani, cum sunt de

exemplu ciclul inflaţionist sau ciclul variaţiei stocurilor etc.

5.2. Ciclurile economice

a) Cicluri economice lungi sau seculare sau Kondratiev (după numele

economistului rus care le-a studiat) au o durată de 40-60 ani şi caracterizează pe

termen lung dinamica economiei, a factorilor de producţie şi a rezultatelor activităţii

economice. Aceste cicluri economice reflectă tipul dezvoltării în decursul unei

perioade îndelungate, în care se afirmă şi apoi decade un anumit sistem tehnic de

producţie. Acest tip de ciclu corespunde revoluţiilor tehnologice (adică invenţiilor

tehnologice majore).

Ciclul economic lung cuprinde două faze: faza ascendentă şi faza

descendentă, fiecare având o durată de 20-30 ani.

FAZA ASCENDENTĂ se caracterizează prin preponderenţa perioadelor de

dezvoltare; de prosperitate economică; ritmuri relativ ridicate de creştere economică;

eficienţă înaltă a aparatului de producţie; creşterea investiţiilor; a producţiei; a

produsului naţional; a venitului naţional; a profiturilor; a nivelului de trai al

populaţiei.

FAZA DESCENDENTĂ se caracterizează (preponderent) prin încetinirea

ritmurilor de creştere a investiţiilor, producţiei, profiturilor, salariilor, prin

accentuarea şomajului, inflaţiei etc., prin încetinirea creşterii economice care nu mai

atinge ritmul său normal.

Intensitatea cercetării ştiinţifice pregăteşte trecerea la o nouă fază de

prosperitate.

FCiclurile

economicelungi

52

Cauza ciclurilor economice lungi o reprezintă evoluţia ciclică a cercetării

ştiinţifice şi inovaţiei tehnologice care provoacă schimbări ciclice structurale în

economie. Este şi cauza principală a ciclului secular pe care îl parcurge în prezent

omenirea (1949 – 2010).

b) Ciclurile economice medii sau decenale (Juglar)

Pe fondul ciclurilor economice lungi se derulează cicluri economice medii sau

decenale. În teoria actuală sunt considerate faze ale ciclului economic mediu

următoarele:

1. Expansiunea sau boom-ul (prosperitate) se caracterizează prin tendinţa

generală de creştere a investiţiilor, producţiei, gradul de ocupare a forţei de muncă,

volumul de monedă, salariilor, profiturilor, rata dobânzii etc.

2. Criza (denumită şi „punctul de cotitură superior”) este o dereglare, o

tulburare bruscă a echilibrului economic.

În această fază există tendinţa de reducere a ratei profitului datorită scumpirii

unor factori de producţie, de mărire a stocurilor nevandabile sau greu vandabile legat

îndeosebi de dezechilibru cerere – ofertă de bunuri, de creştere mai accentuată atât a

producţiei în comparaţie cu veniturile unor categorii importante ale populaţiei, de

diminuarea relativă a investiţiilor, determinată de incertitudinea plasării capitalului în

afaceri.

3. Recesiunea se caracterizează prin tendinţa generală de încetinire şi uneori,

chiar de scădere a investiţiilor, a gradului de ocupare, scăderea producţiei, a

profiturilor, a salariului, a consumului etc.

4. Depresiunea sau contracţia este faza ciclului economic decenal în care se

accentuează neîncrederea în afaceri: au loc falimente de întreprinderi, se accentuează

dificultăţile, se restrânge volumul producţiei scade rata profitului, diminuarea cererii

şi mărimii costurilor, se reduce nivelul de trai etc.

Agenţii economici care au rezistat crizei îşi reînnoiesc capitalul fix, în noua

fază depăşindu-se depresiunea.

5. Reluarea creşterii este faza ciclului economic decenal în care se

stimulează investiţiile, determinată nu numai de reînnoirea capitalului fix, ci şi de

crearea de noi capacităţi de producţie, are loc creşterea gradului de ocupare a forţei de

muncă şi reducerea şomajului, mărirea cererii globale, a producţiei şi a veniturilor.

FCiclurile

economicemedii

53

Tendinţele favorabile creşterii economice marchează însăşi faza de înviorare,

de expansiune propriu – zisă, după care, ciclic la un moment dat al evoluţiei se ajunge

din nou la criză şi, în continuare, la repetarea celorlalte faze. Evoluţia ciclului

economic decenal – prezentată în figura 5.1.

Figura 5.1. Evoluţia ciclului decenal

A-B – perioada de expansiune;

B – criza

B-C – perioada de recesiune;

C-D – un moment de cotitură în evoluţia economică

după care urmează o nouă fază de expansiune.

D-E – o nouă perioadă de expansiune (reluarea creşterii)

1. Cum definiţi ciclicitatea economică? Vezi pag. 502. Care sunt fazele ciclurilor economice medii şi prin ce se caracterizează acestea?Vezi pag. 52-531.

2.

54

5.3. Crizele economice şi formele lor

Crizele economice şi formele lor. Crizele economice reflectă o stare de

dereglare a economiei şi se manifestă sub mai multe forme:

1. Crizele de subproducţie, care se întâlnesc, în economia diferitelor ţări, sub

formă de deficit sau insuficienţa de produse (lipsa sau penurie de bunuri) cauzate de

fenomene naturale şi sociale: ex. secetă, inundaţii sau războaie, epidemii, migraţii

masive de populaţie etc. Astfel de crize au fost până la începutul sec al XIX-lea dar

ele nu sunt excluse nici în prezent, mai ales în ţările subdezvoltate.

2. Crizele ciclice de supraproducţie. Acestea se manifestă ca faze ale ciclului

decenal, la anumite intervale de timp se caracterizează prin creşterea producţiei. De la

începutul sec. Al XIX-lea şi până în prezent, au avut loc crize ciclice de

supraproducţie în anii: 1815; 1827; 1836; 1847; 1857; 1866; 1873; 1882; 1890; 1900;

1907; 1920-1921; 1929-1933; 1937-1938; 1948-1949; 1957-1958;1973-1975; 1980-

1982, cu întindere, durată şi intensitate diferită;

3. Crizele neciclice sunt stări de dereglare ce nu se caracterizează printr-o

anumită regularitate, în timp. Acestea pot fi:

a. parţiale, ce se manifestă prin reducerea producţiei şi a gradului de ocupare

a forţei de muncă într-o ramură de activitate (de exemplu în industria siderurgică,

carboniferă, construcţii navale etc.). Tot în această categorie se includ şi crizele

agrare, care au o durată mai mare;

b. intermediare, care cuprind mai multe ramuri, ex: crizele de materii prime,

energetice, valutar-financiare, care se manifestă prin insuficienţa unor asemenea

resurse, în raport cu posibilităţile de acces spre obţinerea lor, ca şi prin creşterea

preţurilor nejustificată economic, prin restricţii arbitrare în producerea şi livrarea lor.

5.4. Politici anticiclice

În vederea atenuării fenomenelor de instabilitate din viaţa economică actuală a

ţărilor lumii, guvernele promovează politici anticriză (anticiclice).

Politicile anticriză se pot grupa în:

1) Politici de influenţă a cererii agregate;

2) Politici de influenţă a ofertei agregat.

F Crizaeconomică

FPolitici

aniticiclice

55

Din prima grupă fac parte:

a. politica cheltuielilor publice;

b. politica monetară şi de credit;

c. politica fiscală;

1.a. Politica cheltuielilor publice reprezintă orientarea guvernelor, care

asigură creşterea cheltuielilor bugetului de stat, prin care stimulează activitatea

economică, creşterea cererii globale, a producţiei, a gradului de ocupare a forţei de

muncă, a venitului, a consumului, având loc efectul de relansare economică

1.b. Politica monetară şi de credit apelează la pârghii sau instrumente cum

sunt: rata dobânzii, creditul, masa monetară, ţinându-se seama de faza ciclului

economic.

1.c. Politica fiscală presupune măsuri prin care să se reducă fluctuaţiile şi

instabilitatea economică în funcţie de faza ciclului economic. În faza de recesiune se

acţionează pentru reducerea ratei de impunere fiscală. În perioada de boom se recurge

la varianta de finanţare (creşterea cheltuielilor publice) prin mărirea impozitelor. Cele

trei politici au fost aplicate în SUA ( prin programul administraţiei Roosvelt) pentru

depăşirea crizei economice din anii 1930, denumit New Deal.

2) Politici de influenţă a ofertei agregate au la bază teoria potrivit căreia

pentru a influenţa conjunctura în situaţii nefavorabile (starea de recesiune sau

presiune) – este important să fie stimulaţi producătorii ca să-şi mărească oferta

agregată.

1. Care sunt principalele politici anticiclice? Vezi pag. 54-551.


ECHILIBRUL ŞI DEZECHILIBRUL

Echilibrul şi dezechilibrul sunt concepte cu interpretări diferite în ştiinţele

naturii, în filozofie şi economie.

56

Echilibrul economic concurenţial apare ca manifestare a raportului cerere

– ofertă proprie pieţelor bunurilor economice, de capitaluri şi de muncă şi a

interdependenţelor dintre ele; la nivel macroeconomic îmbracă forma de echilibru

macroeconomic.

Echilibrul macroeconomic exprimă starea spre care tinde piaţa naţională (în

ansamblul ei), caracterizată printr-o concordanţă relativă a cererii şi ofertei, în

diferitele ei segmente, abaterile care apar între ele fiind nesemnificative pentru a

produce dificultăţii, dezechilibre, abaterile încadrându-se în limite considerate

normale.

6.1. Formele echilibrului

1) După modul de manifestare în timp, echilibrul economic poate fi:

a) echilibrul static;

b) echilibrul dinamic.

a) Echilibrul static este doar o ipoteză neexistând în realitate. Un astfel de

echilibru se caracterizează prin manifestarea unor schimbări nesemnificative între

diferite procese economice, sau subsisteme ale economiei.

b) Echilibrul dinamic reflectă tendinţa obiectivă de adaptare, de corelare în

dinamică a ofertei cu cererea, de realizarea a concordanţei necesare, de fiecare dată,

la alt nivel. Echilibrul dinamic se realizează pe termen scurt sau pe termen lung.

2) În raport cu nivelul la care se manifestă echilibrul economic poate fi:

a) Echilibrul microeconomic se referă la nivelul verigilor primare, al

agenţilor economici şi al unităţilor administrativ teritorial de bază;

b) Echilibrul mezoeconomic se referă la structurile de ramură, structuri

zone, structuri teritoriale (judeţe, landuri, cantoane etc.)

c) Echilibrul macroeconomic integrează primele două forme a echilibrului

pe ansamblul economiei naţionale şi al teritoriului naţional.

3) În funcţie de conţinutul proceselor economice şi a modului de

exprimare a rezultatelor economice, echilibrul economic îmbracă următoarele forme:

a) echilibrul material;

b) echilibrul valoric;

c) echilibrul resurselor de muncă.

FEchilibrul

macroeconomic

FFormele

echilibrului

57

a) Echilibrul economic material exprimă acea stare de concordanţă

relativă între volumul, structura, şi calitatea producţiei (oferta globală) pe de o parte şi

nevoile de consum final şi de producţie (cererea globală), sub aspect cantitativ,

calitativ şi structural pe de altă parte.

b) Echilibrul economic valoric exprimă concordanţa relativă între

diferitele structuri valorice ale rezultatelor economice, între acestea şi eforturile

depuse.

În cadrul echilibrului economic valoric se disting următoarele forme:

- echilibrul bănesc (monetar);

- echilibrul financiar;

- echilibrul bugetar;

- echilibrul valutar.

Echilibrul bănesc (monetar) exprimă concordanţa relativă dintre expresia

bănească a fondului de bunuri economice existente pe piaţă şi cantitatea de bani aflată

în circulaţie.

Echilibrul financiar reliefează concordanţa relativă între sursele financiare

şi necesităţile de plată ale agenţilor economici.

Echilibrul bugetar reflectă concordanţa relativă între veniturile şi

cheltuielile bugetare.

Echilibrul valutar evidenţiază concordanţa relativă între încasările şi plăţile

în valută.

c) Echilibrul resurselor de muncă exprimă concordanţa relativă dintre

cantitatea, structura şi calitatea factorului uman activ disponibil şi necesităţile de

resurse de muncă ale utilizatorilor, (mai ales ale unităţilor economice).

1. Care sunt principalele forme ale echilibrului macroeconomic? Vezi pag. 56-571.

58

6.2. Factorii care determină dinamica echilibrului economic

a) Populaţia, prin număr, structură pe grupe de vârstă şi socioprofesională,

nivelul de calificare a lucrătorilor etc., aflate în continuă mişcare, determină

schimbări corespunzătoare în ansamblul cererii;

b) Progresul tehnico-ştiinţific, duce la apariţia de noi trebuinţe, noi

subramuri, la modificări în structura şi nivelul lor şi implicit la schimbări ale ofertei şi

cererii globale, la adaptări ale raportului dintre acestea;

c) Comportamentul agenţilor economici, se schimbă atrăgând după sine noi

orientări în folosirea veniturilor (pentru consum şi pentru investiţii), ca şi în structura

pe ramuri şi subramuri economice, a plasării capitalurilor în afaceri;

d) Limitele resurselor naturale acţionează restrictiv, impunând restructurări

în alocarea şi combinarea factorilor de producţie, ca şi în ansamblul cererii şi ofertei.

Pentru ca o economie naţională să se afle în stare de echilibru, este necesar

să fie respectate anumite cerinţe astfel:

1) Oferta globală (O) trebuie să fie egală cu cererea globală (C), când

cererea excedentară (Ce) este nulă:

2) Pe piaţa bunurilor economice importul (H) trebuie să fi egal cu exportul

(Ex):

3) Pe piaţa monetară oferta de monedă (Om) să fie egală cu cererea de

monedă (Cm):

4) Pe piaţa muncii oferta de forţă de muncă (OL) să fie egală cu cererea de

forţă de muncă (CL):

FFactori deinfluenţă

59

Pentru realizarea echilibrului macroeconomic, statul intervine prin politicile

sale: politica bugetară, politica fiscală şi politica monetară.

6.3. Dezechilibrul

Condiţiile mereu schimbătoare, în care se desfăşoară activitatea economică,

atrage după sine dezechilibrul economic înţeles ca stare normală, necesară dezvoltării

şi nu ca o stare gravă de disfuncţionalitate.

Dezechilibrele economice au un caracter permanent în evoluţia economiei

naţionale şi îmbracă forme diferite acceptate ca normale sau anormale.

Dezechilibrele normale se caracterizează prin faptul că formele normale de

manifestare sunt preponderente, economia se află intr-o stare normală de dezvoltare

deci sunt permise anumite dezechilibre care se manifestă pe termen scurt, fără a avea

o influenţă puternică asupra stării generale a economiei.

Dezechilibrele anormale determină apariţia crizelor în economie, cu toate

consecinţele pe care le au asupra dezvoltării economico-sociale.

Unii economişti susţin că dezechilibrele normale sunt caracterizate prin

presiune, iar cele anormale prin absorbţie.

Presiunea este caracterizată prin „ofertă excedentară”, este „piaţa

cumpărătorului”.

Absorbţia se caracterizează prin faptul că pe piaţă se află „cerere

excedentară”, adică piaţa este a vânzătorilor.

În gândirea economică se semnalează mai multe tipuri de situaţii de

dezechilibru.

a) exces de ofertă pe piaţa bunurilor şi pe piaţa muncii (apare şomajul)

excesul de ofertă pe piaţa bunurilor duce la „presiune”;

b) exces de cerere pe piaţa bunurilor şi exces de ofertă pe piaţa

muncii(şomajul clasic) când echipamentul de producţie este insuficient pentru a

satisface cererea de bunuri şi prea restrâns pentru a ocupa toată forţa disponibilă;

c) excesul de cerere pe piaţa bunurilor şi pe piaţa muncii (întreprinderile

nu găsesc atâţi lucrători de câţi au nevoie şi cererea de bunuri nu poate fi satisfăcută;

d) excesul de ofertă pe piaţa bunurilor şi de cerere pe piaţa muncii, care

corespunde situaţiei de supracapitalizare.

FDezechilibrul

60

1. Ce factori determină dinamica echilibrului economic? Vezi pag. 582. Dezechilibrul economic este o stare normală? Argumentaţi. Vezi pag. 591.

2.


INFLAŢIA

Inflaţia contemporană reprezintă, un dezechilibru structural monetaro-

real, care exprimă existenţa în circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte nevoile

economiei, ceea ce determină deprecierea banilor neconvertibili, ca şi creşterea

durabilă şi generalizată a preţurilor.

Cauzele inflaţiei sunt multiple (economice, sociale, politice etc.) şi trebuie

analizate şi ierarhizate pe ţări şi grupe de ţări. În literatura de specialitate, în funcţie

de cauzele care o generează inflaţia poate fi:

1. Inflaţia prin monedă determinată, după M. Friedman, de creşterea ofertei

de monedă prin emisiunea excesivă de semne băneşti, ca urmare a deciziilor agenţilor

economici specializaţi pentru sporirea activelor (banii de credit)

2. Inflaţia prin cerere determină şi consolidează un dezechilibru pe piaţă şi

apare atunci când cererea nominală solvabilă este mai mare ca oferta de bunuri.

3. Inflaţia prin ofertă este determinată, în principal, de insuficienţa

producţiei şi apare atunci când sporirea veniturilor, în special a salariilor, nu este

compensată de o creştere corespunzătoare a productivităţii muncii. Apare astfel o

penurie de bunuri materiale şi de servicii, un dezechilibru, care este denumit de

specialişti inflaţie reală.

4. Inflaţia prin credit apare în anumite condiţii, atunci când, profiturile

cresc mai încet decât masa economiilor disponibile ale întreprinderilor, determinând

FInflaţia

FTipuri de

inflaţie

61

guvernele să promoveze programe proprii de investiţii pe seama bugetului, ceea ce

impune găsirea unor surse de finanţare, şi deci apelându-se la credit.

5. Inflaţia prin costuri se declanşează atunci şi acolo unde întreprinderile,

guvernele, salariaţii şi consumatorii acţionează convergent în direcţia creşterii

costurilor de producţie independent de evoluţia cererii agregate.

6. Inflaţia structurală apare ca urmare a unor condiţii de formare a

preţurilor pe anumite pieţe sau în anumite sectoare ale economiei, ce pot declanşa

presiuni şi procese inflaţioniste. Acest tip de inflaţie, se manifestă în contextul unor

strategii de impunere a preţurilor de către monopoluri sau oligopoluri (corporaţii),

care deţin puterea de decizie economică pe un segment de piaţă, sau prin intermediul

unor preţuri controlate şi stabilite de stat, pe alte considerente decât cele în funcţie de

evoluţia raportului dintre cerere şi ofertă.

Procesul inflaţionist contemporan nu poate fi explicat printr-o singură

cauză, ci prin interacţiunile dintre acestea. Declanşarea şi întreţinerea inflaţiei

contemporane este influenţată de factori multipli, economici şi social-politici, interni

şi externi, direcţi şi indirecţi, pe termen scurt sau mediu, numărul lor, ca şi rolul jucat

de fiecare dintre aceştia, diferind de la o ţară la alta.

Opusă inflaţiei este deflaţia care exprimă reducerea nivelului preţurilor,

fenomen des întâlnit în ultimele decenii ale prezentului secol.

1. Care sunt principalele forme ale inflaţiei după cauzele care o generează? Vezi pag. 60-611.

7.1. Măsurarea şi intensitatea inflaţiei. Formele inflaţiei

Mărimea şi intensitatea inflaţiei se pot măsura cu ajutorul unor indicatori

care exprimă creşterea masei monetare aflată în circulaţie şi schimbarea relativă a

preţurilor.

62

În prezent, pentru măsurarea inflaţiei se utilizează mai mulţi indicatori, şi

anume:

a) indicele general al preţurilor bunurilor de consum (IPC);

b) deflatorul PIB;

c) indicele preţurilor producătorilor (IPP).

a. Instrumentul principal de măsurare a inflaţiei este indicele general al

preţurilor bunurilor de consum şi tarifelor, acel indice care exprimă modificarea

medie ponderată a cheltuielilor pe care o familie cu venituri medii din mediul urban,

le face pentru asigurarea mijloacelor de subzistenţă, necesare într-o anumită

perioadă de timp.

Cu ajutorul indicelui general al preţurilor bunurilor de consum şi

tarifelor se calculează rata inflaţiei (Rinf) într-o anumită perioadă de timp, conform

relaţiei:

unde:

IPC – indicele preţurilor în perioada analizată (curentă);

Rinf – ritmul preţurilor în perioada analizată (rata inflaţiei).

b. Deflatorul PNB, indicator diferit de IPC care măsoară variaţia medie a

consumului populaţiei de bunuri şi servicii, a bunurilor pentru investiţii şi bunurilor

exportate.

Rata inflaţiei calculată în funcţie de deflatorul PNB (IdfP) se poate

determina cu ajutorul relaţiei:

c. Indicele preţurilor producătorului (IPP - The Producer Price Index)

măsoară nivelul preţurilor tuturor bunurilor economice aflate în stadiul de producţie.

Acest indice include preţul produselor alimentare, produselor manufacturate şi

produsele industriei extractive iar calculul său se bazează pe ponderea vânzărilor nete

ale diferitelor mărfuri în volumul total al vânzărilor. Deoarece determinarea acestui

63

indice este dificilă, utilizarea sa se face pentru măsurarea resurselor economice de

către agenţii economici producători.

Indicele puterii de cumpărare (Ipc) constituie inversul indicelui preţului

(Ip) deci:

În ultimul deceniu, s-a pus problema măsurării intensităţii inflaţiei în diferite

etape, problemă dificilă deoarece este greu de identificat cantitatea de monedă ce

depăşeşte oferta de bunuri economice într-o anumită perioadă. În literatura de

specialitate sunt identificate diferite forme ale inflaţiei. Astfel:

A. după gradul intensităţii, inflaţia poate fi: târâtoare, exprimată printr-

un ritm mediu anual de creştere a preţurilor de consum de până la 3%; moderată,

când acest ritm este de 3% - 6%; rapidă, când ia valori de 6%-10% şi galopantă

(hiperinflaţie), peste 10%-15% , care, de fapt este şi cea mai periculoasă, numită de

unii specialişti „dezordinea dezordinelor”;

B. în raport cu evoluţia indicatorilor macroeconomici, intensitatea

inflaţiei poate duce la: creştere neinflaţionistă, atunci când inflaţia este moderată,

controlată de guvern iar ritmul mediu anual de creştere economică este relativ înalt,

depăşind de fapt rata inflaţiei; creştere economică inflaţionistă atunci când rata

inflaţiei depăşeşte ritmul mediu anual de creştere economică; stagflagaţia - acea

situaţie economică caracterizată prin creşterea rapidă a inflaţiei, prin stagnarea

creşterii economice („creştere zero”), şi prin recesiune economică; slumpflaţie -

declinul economic, caracterizat prin scăderea producţiei, pe de o parte şi prin

creşterea preţurilor (inflaţie galopantă), pe de altă parte.

Efectele inflaţiei diferă de la o perioadă la alta, de la o ţară la alta, în funcţie

de forma şi intensitatea acesteia, de politicile economice promovate, ca şi de

capacitatea guvernelor de a cunoaşte şi a controla acest proces. Astfel, inflaţia

determină: diminuarea puterii de cumpărare a monedei, afectând diferit şi inegal

agenţii economici; deblocarea sau blocarea mecanismului economic; redistribuirea

avuţiilor existente şi schimbarea sensului utilizării lor favorizând fie înclinaţia spre

consum, fie înclinaţia spre economii; îndepărtarea din circuitul activ a unei părţi a

banilor, concomitent cu scăderea puterii de cumpărare a lor, efect manifestat în

FEfecteleinflaţiei

64

termeni reali deoarece, în termeni nominali, indică o creştere camuflată de bani la

populaţie; punerea de acord a capacităţilor de producţie cu nevoile reale de consum ca

urmare a presiunii permanente pe care o exercită asupra resurselor productive,

afectează negativ utilizarea resurselor economice; subminează creditul pe termen

lung; conduce la deficite bugetare cronice. Inflaţia are consecinţe importante în planul

relaţiilor economice externe ale unei ţări în special pentru ţările cu monedă

neconvertibilă.

Aplicaţie

Indicele preţurilor se determină pe baza unui coş alcătuit din cinci bunuri de

consum, cu ponderi diferite în consumul total. În perioada t1 faţă de t0, preţurile

unitare ale celor cinci bunuri au evoluat astfel:

Bunul Preţul unitar în t0 Preţul unitar în t1 Ponderea în consum

A 5 8 0,25

B 7 10 0,20

C 20 30 0,15

D 40 42 0,10

E 60 60 0,30

Determinaţi rata inflaţiei în perioada t1 faţă de t0.

Rezolvare:

5,12030

%14343,17

10

%1606,158

==

==

==

C

B

A

p

p

p

i

saui

saui

1

05,14042

=

==

E

D

p

p

i

i

%6,31100*)1316,1(100*)1(

316,13,0*11,0*05,115,0*5,12,0*43,125,0*6,1*

=-=-=

=++++==åIGPR

giIGP

i

iipi


La un moment dat, aprecierea ratei inflaţiei şi indexarea salariilor şi pensiilor

se face pe baza evoluţiei preţurilor a cinci bunuri reprezentative, fiecare deţinând

20% din consumul total. În trimestrul al III-lea, preţurile au evoluat astfel:

FAplicaţie

65

Preţul unitarBunul

La începutul anului La sfârşitul trimestrului al II-

lea

A 10 15

B 40 44

C 5.000 5.400

D 200 260

E 20 40

În baza contractului colectiv de muncă dintre federaţiile sindicale, patronat şi

Guvern, indexarea salariilor se realizează trimestrial în proporţie de 50% din rata

inflaţiei. Cu cât se vor majora în medie salariile şi pensiile la începutul trimestrului

următor?


7.2. Politicile de combatere a inflaţiei

Politicile antiinflaţioniste se grupează în funcţie de mai multe criterii,

astfel:

A - În funcţie de intensitatea şi sensul procesului inflaţionist se pot adopta:

politici de luptă cu hiperinflaţia (criza inflaţionistă) prin intermediul

agenţilor macroeconomici specializaţi pentru stabilizarea proceselor macroeconomice

şi relansarea creşterii economice;

politici de prevenire a hiperinflaţiei şi de menţinere a unei inflaţii

moderate sub controlul factorilor guvernamentali;

B - În funcţie de doctrina economică politicile de combatere a inflaţiei pot

fi:

politici de control al cererii agregate cum sunt politicile fiscale ce

presupun micşorarea cheltuielilor publice şi/sau sporirea veniturilor bugetare prin

impozite şi taxe şi politicile monetare care să determine diminuarea ofertei de

monedă (reducerea lichidităţilor) şi/sau ridicarea ratei dobânzii şi scumpirea

creditului;

politici de stimulare a ofertei agregate care au ca scop reducerea

ritmului de creştere a costurilor; în acest sens, în literatura de specialitate se apreciază

66

că sunt necesare măsuri de restrângere a influenţelor monopolurilor asupra preţurilor

şi veniturilor prin: controlul preţurilor, restrângerea activităţii şi puterii sindicale,

politici de promovare a concurenţei, de creştere a productivităţii muncii etc.

1. Care sunt principalele instrumente de măsurare a inflaţiei? Vezi pag. 62-632. Care sunt principalele politici antiinflaţioniste? Vezi pag. 651.

2.


08,150005400

%11010,14044

%1505,11015

==

==

==

C

B

A

p

p

p

i

saui

saui

22040

3,1200260

==

==

E

D

p

p

i

i

%6,39100*)1396,1(100*)1(

396,1)23,108,11,15,1(*2,0*

=-=-=

=++++==åIGPR

giIGP

i

iipi

Indexarea salariilor = 50%*Ri = 0,5*0,396 = 0,198 sau 19,8%


ŞOMAJUL

8.1. Concept. Caracteristici

Şomajul reprezintă o latură negativă a economiei, concretizată într-un

dezechilibru important al pieţei muncii prin care oferta de forţă de muncă (sauF

Şomajul

67

cererea de locuri de muncă) este mai mare decât cererea de forţă de muncă din

partea agenţilor economici (oferta de locuri de muncă).

Conform Biroului Internaţional al Muncii este şomer orice persoană care

are mai mult de 15 ani şi îndeplineşte concomitent următoarele condiţii:

este apt de muncă;

nu are loc de muncă;

este disponibil pentru o muncă salariată;

caută un loc de muncă.

În România, Legea nr. 1/1991 republicată cu modificări în Legea 86/1992,

precizează că sunt consideraţi şomeri persoanele apte de muncă, ce nu pot fi încadrate

din lipsă de locuri disponibile corespunzătoare pregătirii lor, deşi nu se fac precizări

în lege, reiese că vârsta este de peste 16 ani.

Caracteristicile şomajului. Şomajul se caracterizează prin: nivel, durată,

structură şi intensitate.

a) Nivelul şomajului este exprimat în mărime absolută (prin numărul de

şomeri) şi în mărime relativă (prin rata şomajului calculată ca raport între numărul

şomerilor şi populaţia ocupată sau populaţia activă). Ponderea persoanelor neocupate

în perioada în care acestea se află în procesul de schimbare a locului de muncă sau a

celor care nu se adaptează la condiţiile de muncă poartă denumirea de rata naturală

a şomajului.

b) Durata, definită ca perioada de timp care a trecut din momentul pierderii

locului de muncă şi până la reluarea activităţii (momentul reangajării);

c) Structura şomajului poate fi pe categorii de vârstă, nivel de calificare,

categorii socio - profesionale, sex, rasă, etc.

d) După intensitate (care este cea de a patra caracteristică a şomajului) se

disting:

1. şomajul total – care presupune pierderea definitivă a locului de muncă

(încetarea totală a activităţii);

2. şomajul parţial – constă în diminuarea activităţii depuse de o persoană, în

special prin reducerea duratei săptămânii de lucru sub cea legală, cu scăderea

remunerării;

3. şomajul deghizat – specific mai ales ţărilor slab dezvoltate unde

numeroase persoane desfăşoară o activitate aparentă, cu eficienţă mică.

68

Aplicaţie

Populaţia totală a unei ţări reprezintă 15 milioane de persoane din care 8

milioane sunt apte de muncă. Populaţia ocupată este de 6 milioane de persoane. Din

populaţia aptă neocupată, 75% caută un loc de muncă şi sunt dispuşi să se angajeze

imediat. Determinaţi gradul de ocupare a pieţei muncii, numărul de şomeri şi rata

şomajului.

Rezolvare:

..268.6

.8.15

persmilPPPPpersoanemilP

persoanemilPpersoanemilP

neocneocoapta

o

apta

t

=-=Þ+==

==

P caută loc de muncă =0,75*2= 1,5 mil. pers.

%75100*86100* ===

a

oo P

PG

Nr. şomeri = P neoc – P caută loc de muncă = 500.000 persoane

%33,8100*65,0100* ===

os P

NsomR


Cum s-a modificat numărul şomerilor ştiind că rata şomajului a crescut cu 5%,

iar populaţia ocupată a scăzut cu 15%?


8.2. Tipuri de şomaj

În funcţie de diferite criterii se disting mai multe forme de şomaj:

I. După origine şomajul poate fi:

1. Şomajul conjunctural sau ciclic care se formează ca urmare a reducerii

activităţii economice datorită crizelor economice care au loc (crizele parţiale sau crize

specifice unei conjuncturi). Şomajul ciclic poate fi resorbit total sau parţial în

perioadele de avânt economic.

FAplicaţie

69

2. Şomajul structural datorat schimbărilor care au loc în structura

economică teritorială, socială, a producţiei etc.

3. Şomajul tehnologic determinat de înlocuirea vechilor tehnologii şi tehnici

cu altele noi, precum şi datorită centralizării capitalurilor, care va avea drept

consecinţă restrângerea locurilor de muncă;

4. Şomaj sezonier cauzat de întreruperi ale activităţilor care sunt puternic

dependente de factori naturali (agricultură, construcţii, lucrări publice);

5. Şomajul intermitent (sau fricţional) apare ca urmare a practicări

contractelor de angajare pe durata scurtă, din cauza incertitudinii afacerilor unui

anumit număr de unităţi economice;

6. Şomajul de discontinuitate care afectează în mod deosebit femeile şi este

cauzat de întreruperea activităţii din motive familiale (de maternitate).

Şomajul mai poate fi:

1. Şomaj voluntar care are la origine rigiditatea salariilor în scădere.

Se porneşte de la ideea că salariile practicate sunt în general mai mici decât

salariul de echilibru şi aceasta se datorează cerinţelor salariaţilor. Persoanele

nemulţumite acceptă să plece în şomaj.

2. Şomajul involuntar se datorează unor cauze care apar pe piaţa bunurilor şi

a banilor. Persoanele sunt obligate să plece în şomaj.

1. Caracteristicile şomajului. Vezi pag. 672. Care sunt principalele forme ale şomajului după cauzele care îl generează? Vezi pag. 68-691.

2.

8.3. Formarea şomajului. Factori de influenţă

Formarea şi evoluţia şomajului. Şomajul se formează pe baza a două mari

procese economico-sociale.

70

a) pierderea locurilor de muncă de către o parte a populaţiei ocupate;

b) creşterea ofertei de muncă prin ajungerea de către noile generaţii la

vârsta legală de muncă, şi manifestarea nevoii de a se angaja a unor persoane apte de

muncă dar care nu au mai fost angajate în condiţiile unei cereri de muncă inferioare

acestei creşteri.

Nivelul şomajului diferă mult de la o perioadă la alta şi de la o ţară la alta în

funcţie de numeroşi factori, mai ales datorită caracterului şi trăsăturilor creşterii

economice.

Factorii care duc la formarea şomajului

1. insuficienţa creşterii economice sau reducerea acesteia în diferitele faze

ale ciclului economic. Michel Didier spunea că: „insuficienţa creşterii economice este

responsabilă pentru unul din doi şomeri”;

2. restructurările şi reconversia economică datorită influenţei diferiţilor

factori, dar mai ales, datorată schimbărilor apărute în tehnică şi în tehnologiile de

producţie, în structura de ramură şi teritorială a producţiei etc.

În ţările din Europa răsăriteană care au trecut la economia de piaţă, formarea

şi creşterea şomajului a fost determinată de doi factori (aşa cum arată Raportul

Comisiei Economice a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Europa):

a. refacerea echilibrelor şi stabilizarea macroeconomică care presupune

adoptarea unor politicii restrictive în domeniul bugetar şi în cel a creditului;

b. trecerea de la economia planificată (centralizată) la economia de piaţă

care determină o reducere masivă a locurilor de muncă în multe sectoare economice,

o pondere însemnată căpătând şomajul structural şi conjuctural.

8.4. Implicaţiile şomajului

Implicaţiile şomajului sunt negative, de natură economică şi socială.

Efectele negative ale şomajului sunt multiple, dar amintim câteva:

- şomajul este – în fapt – o formă de neutilizare a factorului muncă, de aici

decurgând risipă şi pierderi, mai ales din punct de vedere social (munca nefolosită se

pierde, nu poate fi conservată);

71

- acest fenomen este corelat cu noţiunea de sărăcie, deoarece provoacă

scăderea drastică a nivelului de trai, a calităţii vieţii (datorită reducerii veniturilor

unor persoane);

- sunt afectaţi (lezaţi) – direct – indivizii care fac parte din populaţia activă,

subocupată; oamenii care îşi manifestă dorinţa şi au capacitatea de a lucra, dar nu au

unde;

- apare şi se dezvoltă munca pe piaţa neagră (desfăşurată de obicei în

condiţii salariale inferioare salariului minim pe economie, fără contract de muncă);

- populaţia ocupată este cea care suportă, din plin, gravele costuri sociale,

ale acestui fenomen, deci prin coordonatele sale şomajul exercită presiuni asupra

salariilor persoanelor ocupate;

- concedierile (trimiterile în şomaj) reprezintă un puternic obstacol în calea

relansării economice a unei ţări;

- apariţia tensiunilor sociale.

În afara acestor efecte evidente se mai asociază şi alte consecinţe negative

ale şomajului, care se pot traduce prin costuri suplimentare, determinate de situaţii

(care afectează şomerii şi familiile lor) precum: îmbolnăviri, decese, neînţelegeri în

familie, abandon familial, plecarea copiilor de acasă, ş.a., toate provocând cheltuieli

(„pagube” materiale şi morale) nu doar pentru persoanele afectate, ci şi pentru

societate.

Cele mai importante implicaţii sunt:

- neutilizarea unei părţi din principala avuţie a unei ţări (resursele de

muncă);

- reducerea veniturilor unor persoane;

- apariţia tensiunilor sociale.

8.5. Politici antişomaj

Politicile adoptate vizează diminuarea şomajului prin măsuri care se referă

la:

a. şomeri;

b. populaţia ocupată.

72

a. Măsurile care se referă direct la şomeri sunt cele ce vizează organizarea

pregătirii şi calificării lor, trecerea la noi forme de ocupare, reglementări juridice

privind înscrierea, radierea sau plasarea şomerilor. Programele de instruire reprezintă

cea mai răspândită categorie de măsuri pentru şomeri.

b. Măsurile care privesc populaţia ocupată au drept scop atât prevenirea

şomajului, cât şi reducerea acestuia prin crearea unor posibilităţi de angajare.

Măsura cea mai semnificativă care se poate lua pe timp limitat se referă la

„împărţirea muncii” între cei angajaţi şi crearea astfel a unor noi locuri de

muncă.

Alte măsuri:

- reducerea vârstei de pensionare;

- creşterea duratei de şcolarizare obligatorie;

- mărirea numărului locurilor de muncă cu program redus (mai ales pentru

femei);

- stimularea agenţilor economici prin: politică fiscală, politică monetară şi

politică bugetară, încurajatoare;

- încurajarea investiţiilor (care vor duce la crearea de locuri de muncă)

printr-o rată a dobânzii scăzută şi acordarea unor facilităţi;

- dezvoltarea serviciilor publice, industriale etc.

1. Care sunt factorii care duc la formarea şomajului? Vezi pag. 702. Care sunt principalele politici antişomaj? Vezi pag. 71-721.

2.

73


%25,898925,085,0*05,185,005,1

*100*

sauiii

iiiiii

PNsR

Ns

Po

Rs

PoRsNsPo

NsR

os s

==Þ=

=

=Þ=Þ=

Adică numărul şomerilor a scăzut cu 10,75%.



275-281, 294-305, 307-320


238-244, 246-255, 258-263

3. Samuelson, P., Economics, 13 th ed. Mc Graw Hill, pag. 768-811

4. Răducanu V., Stegăroiu I., Popescu C., Badea G., Neagu C. –

„Macroeconomie. Mondoeconomie”, Ed. Bibliotheca, Târgovişte, 2000

5. Genereux, J., Economie politică, vol. 2, pp. 118-136.

74

MODULUL IV

FLUXURILE ECONOMICE INTERNAŢIONALE.DEZVOLTAREA DURABILĂ ŞI

SUBDEZVOLTAREA. INTEGRAREAECONOMICĂ


Cuprins

� UI 9. Fluxurile economice internaţionale. Teoria avantajuluicomparativ (Fluxurile economice internaţionale, comerţul exterior –definire, trăsături, eficienţa comerţului exterior, avantajul comparativ şischimburile economice internaţionale, teorii moderne ale înzestrării cufactori de producţie)

= 2 ore

� UI 10. Dezvoltarea durabilă (Conceptul fundamental dedezvoltare durabilă, durabilitatea în relaţia dintre sistemul socio-economicşi capitalul natural)

= 2 ore

� UI 11. Subdezvoltarea (concept, cauzele subdezvoltării, politicişi strategii)

= 2 ore

� UI 12. Integrarea economică (concept, cauze; principaleleetape şi forme de integrare economică, Uniunea Europeană)

= 2 ore

75

� Obiective generale: Dobândirea de cunoştinţe privind:noţiunea de comerţ internaţional, trăsăturile acestuia, factorii de influenţăşi eficienţa acestuia; conceptul de dezvoltare durabilă şi ce impune acesta;conceptul de subdezvoltare, trăsăturile acesteia, cauzele care o generează;conceptul de integrare economică şi cauzele care o determină.

� Obiective operaţionale: - Însuşirea modului de determinare a: indicatorilor de eficienţă aicomerţului internaţional; relaţiei dintre sistemul socio-economic şi capitalulnatural. - Însuşirea măsurilor care pot duce la ieşirea din starea de subdezvoltare. - Însuşirea etapelor parcurse de integrarea economică la nivel mondial.


FLUXURILE ECONOMICE INTERNAŢIONALE. TEORIA

AVANTAJULUI COMPARATIV

9.1. Fluxurile economice internaţionale

Prin „flux economic internaţional se defineşte mişcarea unor valori

materiale, băneşti sau spirituale de la o ţară la alta”.

Tendinţa generală a fluxurilor economice internaţionale este de diversificare.

Totalitatea fluxurilor economice internaţionale, privite în strânsa lor

interdependenţă, formează circuitul economic mondial care, exprimă legăturile

existente între anumite forme ale schimbului reciproc de activităţi dintre diverse

economii naţionale. Circuitul economic mondial include pe lângă sfera circulaţiei şi

sfera producţiei şi sfera cercetării ştiinţifice.

Evoluţia şi formele de manifestare ale circuitului economic internaţional

depind de trei factori:

a) gradul de dezvoltare la economiilor naţionale;

b) gradul de adâncire a diviziunii mondiale a muncii;

c) stadiul în care se află şi direcţiile în care evoluează relaţiile politice

internaţionale, care pot stimula sau pot frâna diferitele fluxuri economice

internaţionale.

76

9.2. Comerţul exterior sau internaţional

Comerţul exterior sau internaţional (reflectă totalitatea tranzacţiilor de export

şi import) reprezintă prin volumul şi ponderea sa, principalul flux economic

internaţional. Comerţul exterior cuprinde fluxurile de:

a. mărfuri corporale;

b. comerţul invizibil, respectiv fluxurile de mărfuri acorporale (brevete de

invenţie, know-how, proiecte, tehnologii, leasing, consulting, engineering, etc.) şi

prestări de servicii (transporturi, telecomunicaţii internaţionale, turism, asigurări,

servicii bancare, servicii profesionale în domeniul medical, juridic, învăţământului,

etc.) conform schemei:

Figura 9.1. Comerţul exterior (internaţional)

Se numeşte comerţ invizibil pentru că (spre deosebire de exportul şi importul

de mărfuri corporale) componentele sale nu apar în tarifele vamale.

77

9.3. Trăsături caracteristice ale comerţului exterior (internaţional)

1) Dinamismul puternic al comerţului exterior în ansamblu, indicii de creştere

ai exporturilor şi importurilor devansând pe cei cu P.I.B. şi ai producţiei industriale;

2) Au avut loc modificări importante în structura comerţului mondial,

accentuându-se diversificarea sa, sporirea ponderii produselor prelucrate şi de

tehnicitate superioară, apariţia şi conturarea de noi segmente ale pieţei mondiale;

3) Concentrarea comerţului mondial spre ţările dezvoltate (proces de lungă

durată), ce reiese din ponderea ridicată a acestor ţări în cadrul schimburilor

economice externe.

4) Numeroase obstacole şi îngrădiri de natură tarifară şi netarifară, care

frânează liberalizarea comerţului exterior şi manifestarea acestuia ca factor al creşterii

economice pentru toate ţările.

5) Acordarea unui rol tot mai important aspectelor ecologice care au devenit

factori determinanţi în negocierea unor înţelegeri comerciale regionale şi mondiale.

6) Tendinţa de instituţionalizare a schimburilor comerciale externe, apărând

organisme şi organizaţii internaţionale: Acordul General pentru Tarife şi Comerţ

(G.A.T.T.), Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ Dezvoltare (U.N.C.T.A.D),

organizaţii economice regionale interstatale etc.

7) Tendinţa de tripolarizare a schimburilor comerciale internaţionale: astfel

U.E., S.U.A. şi Japonia deţin aproximativ 75% din valoarea exporturilor mondiale.

Comerţul internaţional este influenţat de numeroşi factori:

A. Factori de ordin structural, ca urmare a dezvoltării ramurilor şi

subramurilor moderne, în condiţiile progresului tehnico-ştiinţific, care au determinat

creşterea rapidă a posibilităţilor de producţie a mărfurilor şi serviciilor.

B. Evoluţia puternică şi în modalităţi specifice a procesului integrării

economice internaţionale, atât în Europa, cât şi în alte zone ale lumii şi

perfecţionarea politicilor comerciale, a metodelor, tehnicilor şi instrumentelor de

comercializare.

C. Ascensiunea societăţilor transnaţionale

D. Discrepanţele care există în repartizarea pe glob a capitalurilor, a

resurselor naturale, a forţei de muncă (discrepanţe care au la bază factori de ordin

economic, social, istoric, natural şi geografic).

78

E. Progresele realizate în domeniul transporturilor şi telecomunicaţiilor, a

tehnicilor bancare şi valutar-financiare.

1. Care este principalul flux economic internaţional şi ce cuprinde acesta? Vezi pag. 762. Care sunt trăsăturile comerţului internaţional? Vezi pag. 77-781.

2.

9.4. Eficienţa comerţului exterior

Eficienta comerţului exterior exprimă raportul dintre ansamblul efectelor

totale ale acestei activităţi înregistrate în economia naţională şi eforturile, respectiv

cheltuielile ocazionate pentru realizarea lor.

Cuantificarea eficienţei comerţului exterior se reflectă prin mai mulţi

indicatori:

I. Raportul de schimb prin care exportul este comparat cu importul, cel mai

adesea din punct de vedere al preţului mediu unitar.

Raportul de schimb se prezintă sub mai multe ipostaze:

a) Raportul de schimb brut (Rsb) sau cantitativ rezultă din compararea

valorilor globale ale celor două fluxuri de mărfuri şi servicii – exportul şi importul –

exprimate în preţurile aceluiaşi an de bază.

unde:

q1exp.; q1 imp. – cantităţile de mărfuri şi servicii exportate

şi importate în anul supus analizei.

79

P0 exp.; P0 imp. – preţurile în valută ale acestora în anul de bază.

b) Indicele raportului de schimb brut (Irsb) se obţine comparând

modificarea volumului fizic al exportului (Irsb) cu cea a importului (Iq imp.)

c) Indicele raportului de schimb net (Irsn) – exportul este comparat cu

importul din punct de vedere al indicelui preţurilor calculate faţă de aceeaşi perioadă

de bază, arătând modificarea în timp a acestui raport:

unde:

Ip exp – indicele valorii medii unitare a exportului

Ip imp – indicele valorii medii unitare a importului

d) Indicele puterii de cumpărare a exportului (Icexp) se detrmină prin

înmulţirea indicelui raportului de schimb net cu indicele volumului fizic al

exportului:

II. Cursul de revenire la export (Cre) şi la import (Cri)

a) Cursul de revenire la export (Cre) este raportul dintre preţul intern

complet de export (Pi), exprimat în lei şi preţul extern franco-frontieră, exprimat în

valută (Pe):

b) Cursul de revenire la import (Cri) se determină prin raportul dintre preţul

cu care mărfurile respective importate sunt livrate beneficiarilor interni, exprimat în

lei (Pi) şi preţul extern franco-frontieră română, plătit pentru bunurile importante,

exprimat în valută (Pe):

80

III. Aportul net în valută

Aportul net în valută (Av) se determină ca diferenţă între preţul extern

exprimat în valută (Pe) şi cheltuielile materiale (Me) aferente partidei de marfă,

exprimate în valută şi la preţuri internaţionale, inclusiv amortizarea capitalului fix.

Rata aportului net în valută (Rav) se poate calcula ca ponderea aportului net

în valută în preţul extern încasat:

sau ca mărime absolută pe unitatea de marfă exportată (q):

Creşterea eficienţei economice a comerţului exterior este urmarea acţiunii a

numeroşi factori cum sunt:

1) Optimizarea specializării internaţionale;

2) Orientarea geografică;

3) Calitatea deciziilor şi activităţii agenţilor economici;

4) Productivitatea factorilor de producţie;

5) Costurile de producţie.

Cea mai modernă formă a schimburilor economice internaţionale (care a

apărut după cel de-al doilea război mondial) a constituit cooperarea economică

internaţională – ale cărei trăsături specifice, îi acordă un rol important (primordial)

în cadrul circuitului economic mondial.

1. Cum se calculează eficienţa comerţului exterior? Vezi pag. 78-801.

81

9.5. Avantajul comparativ şi schimburile economice internaţionale

Gândirea economică privind comerţul internaţional şi eficienţa lui, a fost şi

este în continuare influenţată de existenţa a două teorii principale:

A – teoria costurilor comparative;

B – teoria înzestrării naţiunilor cu factori de producţie.

Prima încercare de analiză teoretică a comerţului exterior a fost făcută de

clasicii economiei politice. Astfel, Adam Smith în lucrarea sa „Avuţia Naţiunilor”

clarifică principiul avantajelor absolute.

Dar David Ricardo este primul economist care a pus bazele teoretice ale

comerţului exterior prin teoria costurilor comparative. Depăşind limitele teoriei

avantajului comparativ a lui A. Smith, David Ricardo a considerat că specializarea

internaţională şi comerţul internaţional trebuie să se întemeieze pe avantajul

comparativ.

A. - Potrivit legii avantajelor comparative (D. Ricardo în lucrarea „Despre

principiile economiei politice, a impunerii şi dobânzi” - a ilustrat această lege cu date

din două ţări, Anglia şi Portugalia, şi despre două bunuri economice, postavul şi

vinul, costurile fiind comensurate în ore-muncă) fiecare ţară dispunând de condiţii

naturale specifice, se va specializa în producerea şi exportul acelor bunuri pe care le

fabrică cu costuri relativ mai scăzute (în care eficienţe este relativ mai mare decât în

alte ţări) şi va importa acele bunuri pe care le produce la costuri relativ ridicate (în

care eficienţe este relativ mai mică decât în alte ţări).

B. F. Heckscher şi Berth Ohlin au elaborat teoria înzestrării naţiunilor cu

factori de producţie, considerată la vremea respectivă ca „o nouă teorie a comerţului

internaţional”.

Pe baza sintezelor studiilor efectuate privind schimburile economice între

Australia (înzestrată cu factor de producţie „pământ”) şi Anglia (cu factor de

producţie „capital”) F. Heckscher şi Berth Ohlin au formulat prima teoremă a acestei

teorii potrivit căreia „fiecare ţară are interes să se specializeze în anumite industrii şi

să exporte produse şi servicii care încorporează factori de producţie relativ abundenţi

şi ieftini. Invers, ţările tind să importe produse şi servicii care necesită importuri

mari de factori relativ deficitari şi scumpi”.

82

Această teorie a fost completată de Vernon, care consideră că este necesară

modificarea calităţii factorilor de producţie prin ridicarea nivelului de calificare a

forţei de muncă şi promovarea unor noi factori de producţie cum ar fi progresul

tehnic (cu elementele sale componente: investiţia şi inovarea, modernizarea

tehnologiilor şi înnoirea produselor).

Paul Samuelson consideră ca prin comerţul exterior se realizează în mod

inevitabil o egalizare a preţurilor factorilor de producţie între ţări. Astfel, a apărut a

doua teoremă a teoriei înzestrării naţiunilor cu factori de producţie, numită teorema

Heckscher-Ohlin-Samuelson, potrivit căreia „în anumite condiţii deosebit de

favorabile, comerţul internaţional va duce la egalizarea preţului factorilor între ţări”.

Acest model al teoriei înzestrării cu factori de producţie, are anumite

neajunsuri, evidenţiate mai întâi de Harry Johnson.

Dezvoltările recente ale teoriei economice a înzestrării cu factori (prin luare în

considerare a mai multor factori de producţie) ca şi noile tendinţe în evoluţia

structurilor economice şi în comerţul exterior sunt grupate în două mari curente

numite de H. Johnson - teoria neofactorilor şi teoria neotehnologiilor. Aceste două

teorii coexistă şi se dezvoltă paralel.

9.6. Teorii moderne ale înzestrării cu factori de producţie

A. Teoria neofactorilor – consideră că avantajele relative sunt condiţionate

de cinci factori de producţie: capitalul fix, munca simplă, capitalul uman, materiile

prime şi resursele energetice.

B. Teoria neotehnologiilor – presupune o analiză a comerţului exterior (a

rezultatelor şi structurii sale import-export) în funcţie de implicarea capitalului uman

şi a factorilor tehnologici, calitativi, precum şi modificările aduse de aceştia, referitor

la avantajele relative ale unei ţări.

Orice ţară care se angajează în relaţii de comerţ exterior trebuie să aibă o

motivaţie economică bazată pe avantajul comparativ ce reiese din nivelul comparativ

al eficienţei tuturor factorilor de producţie.

Cu toate modificările produse în fluxurile economice internaţionale, în

procesul schimbărilor economice, ţările dezvoltate, care vând (în principal, produse

superior manufacturate sau din domenii ale tehnicii de vârf, ce încorporează o

83

cantitate mare de capital uman, beneficiază de avantaj comparativ în raport cu ţările

în curs de dezvoltare sau cu cele cu economii în tranziţie ale căror mărfuri

încorporează în general, o cantitate mai mare de resurse materiale şi de muncă mai

puţin calificată). Deci, ţările care au o structură economică eficientă, dinamică şi

flexibilă, deţin avantaj comparativ net în relaţiile economice internaţionale.

1. Prin ce se caracterizează teoria costurilor comparative ? Vezi pag. 812. Care sunt teoriile moderne ale înzestrării cu factori de producţie? Vezi pag. 82-831.

2.


DEZVOLTATEA DURABILĂ

10.1. Concepte fundamentale de dezvoltare durabilă

După 20 de ani, la Conferinţa Naţiunilor Unite asupra Mediului de la Rio de

Janeiro, iunie 1992, cu tema „Viitorul nostru comun”, atât raportorii asupra

problemelor de mediu cât şi experţii şi analiştii economici, mediaţi de factorul politic,

au conceput dezvoltarea durabilă ca o conciliere între economie şi mediul

înconjurător, ca o nouă cale care să susţină progresul economic, nu numai pe alocuri

şi temporar, ci la nivel regional şi chiar planetar pentru un timp nelimitat.

S-a conturat astfel definiţia conceptului de dezvoltare durabilă, viabilă sau

suportabilă, ca o rezultantă a interacţiunii compatibile a cel puţin patru subsisteme:

tehnologic, economic, uman şi de mediu, conduse astfel încât să asigure

satisfacerea nevoilor prezentului, fără a afecta capacitatea generaţiilor viitoare de

a-şi satisface propriile nevoi.

84

Această viziune cere imperativ economiei să recunoască presiunea pe care o

exercită asupra resurselor de mediu, pentru satisfacerea cerinţelor sociale şi

tehnologice şi totodată să-şi însuşească, în sfârşit, adevărul conform căruia

capacitatea mediului de a susţine dezvoltarea este limitată, atât din punct de vedere al

resurselor cât şi al autoreglării, în vederea menţinerii echilibrului în dinamica

evoluţiei.

De altfel, concluzia unanimă a tuturor dezbaterilor asupra dezvoltării este că

„activităţile economice care degradează mediul nu sunt ecologic durabile şi astfel, nu

pot fi, pe termen lung, nici economic durabile”.

Dezvoltarea durabilă trebuie definită cel puţin tridimensional:

- dimensiunea naturală, asigură compatibilitatea mediului creat de om cu

mediul natural;

- dimensiunea social – umană, asigură satisfacerea de către mediul creat de

om a nevoilor prezente fără a afecta capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface

nevoile;

- dimensiunea naţională, regională şi/sau mondială, presupune

compatibilitatea principiilor, criteriilor şi cerinţelor asupra subsistemului conducător,

atât pe plan naţional cât şi regional şi mondial.

Abordarea conceptului de dezvoltare durabilă obligă la:

- revizuirea comportamentelor agenţilor economici;

- gândirea unei dezvoltări planificate atât în plan naţional cât şi internaţional

respectând legile ecologiei;

- regândirea obiectivelor dezvoltării la toate nivelurile, în baza acordurilor

internaţionale;

- schimbări de strategii, interese, dispute, care nu trebuie să ignore cultura,

tradiţiile, iar succesul acţiunii este asigurat de reala înţelegere a condiţiei umane;

- ştiinţa este chemată la stabilirea orientărilor dezvoltării tehnologice astfel

încât ecologia să nu mai fie ignorată;

- conceptual „dezvoltarea durabilă” nu îndeamnă la inactivitate pentru

supravieţuirea speciei umane ci mult mai mult, să se găsească soluţia unei

supravieţuiri, fără a se induce inofensiva, ca exigenţă lipsită de valoare;

- introducerea, ca scop al dezvoltării, în locul maximizării profitului, a

termenului de maximizare a securităţii ecologice;

85

- redefinirea termenului de bunăstare generală prin substituirea unor vectori

cantitativi cu modalităţi de aplicare a calităţii;

- capitalul natural şi capitalul uman (cultural) stau la baza strategiilor de

dezvoltare economico-socială;

- subsistemul conducător – omul, administraţia umană, trebuie să opereze în

componentele sale ca legislaţie, cadru instituţional, controlul poluării, educaţie,

cercetare tehnologică, tehnici de evaluare, după care să se aprecieze calitatea

dezvoltării.

Problema dezvoltării durabile trebuie pusă la toate nivelurile, cu obiective

clare de atins, criterii de apreciere şi mecanisme de susţinere spiritual-culturale,

juridice şi economice, aşa încât managementului să i se aplice auditul ecologic

necesar.

1. Cum definiţi dezvoltarea durabilă? Vezi pag. 83-851.

10.2. Durabilitatea în relaţia dintre sistemul socio-economic şi capitalul

natural

O problemă extrem de importantă şi complexă cu care se confruntă atât ţările

aflate în curs de dezvoltare, cât şi cele industrializate, este legată de aflarea

răspunsului la următoarea întrebare simplă: poate fi susţinută creşterea economică

(sporirea Produsului Intern Brut pe locuitor) fără a aduce prejudicii mediului

înconjurător?

Această dificilă problemă a fost abordată cu ajutorul conceptului de

dezvoltare durabilă.

Trebuie precizat că dezvoltarea economică reprezintă creşterea în timp a

nivelului general de prosperitate al societăţii, iar creşterea economică este procesul

86

de sporire a capacităţii economiei de a produce bunuri şi servicii, fiind rezultatul

creşterii volumului factorilor de producţie utilizaţi, al ridicării nivelului calitativ şi

eficienţei utilizării acestora.

Prin urmare, creşterea economică contribuie la dezvoltare prin furnizarea de

bunuri şi servicii suplimentare, dar se produce totdeauna cu un consum semnificativ

de resurse.

De aceea obiectivul principal al oricărei analize economice pertinente trebuie

să fie identificarea şi analiza corelaţiilor dintre politicile macroeconomice ori

sectoriale şi mediul înconjurător.

Pentru atingerea obiectivului general enunţat, considerăm necesară cercetarea

următoarelor aspecte:

- mediul înconjurător în lumina viziunii conceptului de dezvoltare durabilă;

- modul de corelare a variabilelor politicilor macroeconomice şi sectoriale cu

impactul asupra mediului;

- metodologia de determinare a priorităţilor în strategiile naţionale de

protecţie a mediului înconjurător.

După analiza de mai sus urmează integrarea analizei economice cu cea

ecologică a proiectelor investiţionale, în scopul promovării unor politici care să

orienteze iniţiativele şi investiţiile publice şi private, pe calea dezvoltării durabile.

Pentru aceasta, ca şi în cazul primei părţi, trebuie abordate mai întâi

următoarele:

- fundamentarea imperativului de introducere a studiilor de evaluare a

impactului încă din faza incipientă a proiectelor;

- prezentarea metodologiei de integrare a studiilor de evaluare a impactului,

în analiza economică a proiectelor;

- identificarea posibilităţilor de valorizare a input-urilor (factorilor) şi

output-urilor (rezultatelor) care nu au preţ de piaţă;

- identificarea şi examinarea unor indicatori non-economici utilizaţi în

deciziile legate de proiect;

- prezentarea metodologiei de utilizare a analizelor multicriteriale în

selectarea şi evaluarea proiectelor investiţionale.

87

În general, impactul asupra mediului reprezintă orice modificare, fie ea

pozitivă sau negativă, a mediului înconjurător, determinată parţial sau integral de

activităţile, produsele sau serviciile unei organizaţii.

Rezultă că studiul de evaluare a impactului asupra mediului reprezintă un

studiu formal, având ca scop estimarea consecinţelor asupra mediului, determinate de

activităţile, produsele sau serviciile unei organizaţii.

Punctul de pornire în stabilirea priorităţilor de protecţie a mediului (în

condiţiile limitării resurselor) este determinarea costurilor induse de daunele asupra

mediului înconjurător şi a beneficiilor rezultate dintr-un bun management şi

utilizarea acestor elemente în procesul decizional.

În ultimii ani s-au promovat noi modele conceptuale în interpretarea mediului

fizic, chimic şi biologic, a mediului înconjurător, în general, văzut ca o ierarhie de

sisteme ecologice naturale, seminaturale şi transformate sau create de către om.

Totodată problema relaţiei dintre om şi mediu sau dintre dezvoltare şi mediu a

devenit problema relaţiilor spaţiale şi a fluxurilor de masă şi energie între

componentele capitalului natural şi cele ale sistemului socio-economic.

Conceptul de „criză ecologică” impulsionează astăzi acţiunile tuturor celor

implicaţi în problemele de mediu, începând cu cercurile ştiinţifice şi terminând cu

organizaţiile ecologiste, iar susţinerea acestui concept este argumentată de evoluţiile

zilnice negative de necontestat:

• distrugerea pădurilor tropicale pe 44,8 km2;

• înaintarea deşertului pe 27,8 km2;

• dispariţia a 40-100 specii;

• creşterea demografică de un sfert de milion;

• emisia în atmosferă a cca 15 mil. to CO2.

Se consideră că ignorarea acestor indicatori obiectivi de criză constituie cel

mai periculos aspect al crizei.

Publicarea în 1987 a raportului „Viitorul nostru comun” al Comisiei Mondiale

pentru Mediu şi Dezvoltare, cunoscut şi sub numele de Raportul Brundtland, după

numele premierului norvegian care prezida organismul, a enunţat şi popularizat

termenul „dezvoltare durabilă” şi a creat noi viziuni ce au înlocuit treptat viziunea

tehnico-ştiinţifică asupra managementului.

88

Raportul defineşte de fapt durabilitatea ca pe o reaşezare sau rearanjare a

tuturor resurselor naturale, economice, sociale, tehnice, ştiinţifice şi culturale, astfel

încât sistemul rezultat să poată fi menţinut în stare de echilibru spaţio-temporal.

Definiţia de mai sus clarifică şi conturează mai clar câteva aspecte ale

dezvoltării durabile care, analizate succint, reliefează chiar marile surse de conflicte

legate de mediu în general:

• spaţial, dezvoltarea durabilă se referă la întreaga planetă;

• cadrul ei trans-generaţional leagă de fapt conceptul de durabilitate cu

conceptul de etică, aducând în discuţie drepturile generaţiilor viitoare;

• referindu-se la dreptul de a-şi satisface nevoile, se introduce conceptul de

echitate, în privinţa gradului diferit de afectare a mediului de către diferite state;

• sfera de cuprindere fiind totală, abordarea problemelor de ordin social,

economic şi de mediu nu poate fi decât interdisciplinară;

• nu pot fi ignorate particularităţile culturale ale durabilităţii, cum sunt

obiceiurile, tradiţiile, miturile, deoarece altfel o definiţie cultural inacceptabilă nu

poate fi operaţională.

Considerarea acestor principii s-a realizat destul de târziu, în primul rând

datorită optimismului ştiinţific şi tehnologic, care a promovat şi mai susţine încă

ideea că problemele ecologice sunt efecte secundare inevitabile ale progresului

ştiinţific şi tehnologic, iar rezolvarea lor este posibilă prin noi progrese.

Se impune precizarea că nimeni nu neagă avantajele progresului ştiinţific şi

tehnologic, dar utilizarea oricăror resurse în afara unor limite obiective, controlate de

ciclurile ecologice, este vătămătoare şi afectează capacitatea de suport a

ecosistemelor naturale.

1. Care sunt elementele ce trebuie abordate din prisma conceptului de dezvoltare durabilă?Vezi pag. 86

1.

89


SUBDEZVOLTAREA

11.1. Conceptul de subdezvoltare

Subdezvoltarea este definită ca „un ansamblu de fenomene complexe şi

interdependente, care se traduc prin inegalităţi flagrante de bogăţie şi mizerie, prin

stagnare, printr-o întârziere relativă faţă de alte ţări, prin potenţialul de producţie

care nu progresează atât cât ar fi posibil, printr-o dependenţă economică, culturală

tehnologică”.

Starea de subdezvoltare, cât şi încadrarea diferitelor ţări în această stare se

face, de regulă, prin comparaţie cu nivelul economic atins de ţările avansate (SUA,

Canada, ţările Europei Occidentale etc.).

Grupa ţărilor ce se încadrează în acest fenomen (de subdezvoltare) se

delimitează de alte grupe pe baza mai multor criterii:

a. demografic (natalitatea mare, mortalitate mare şi o puternică creştere

demografică);

b. economic (venit mic pe locuitor; predomină agricultura tradiţională,

industria insuficient dezvoltată; ritm scăzut de creştere a producţiei pe locuitor;

predomină tehnicile depăşite moral; grad scăzut de punere în valoare a resurselor;

nivel scăzut al investiţiilor; nesatisfacerea necesităţilor elementare ale populaţiei

(ceea ce duce la malnutriţie, subalimentaţie, boli, igienă rudimentară etc.):

c. sociologic (analfabetism, neintegrare socială, situaţia socială inferioară a

femeii).

Sintetizând aceste criterii (Rudleff Marcel) caracterizează subdezvoltarea prin

trei trăsături:

1. Economie săracă (ţări preponderent agricole; slab industrializate; venit

scăzut şi nesigur pe locuitor);

2. Arhaismul structurilor sociale şi economice (preponderentă economia

închisă – de subzistenţă; izolarea economiei săteşti; uzură ridicată a capitalului fix);

FSubdezvoltarea

90

3. Condiţii mizere de trai ale oamenilor (25% din populaţie suferă de foame

endemică; 50% nu dispun de caloriile necesare vieţii active; mortalitate infantilă

ridicată).

Caracteristici comune ale stării de subdezvoltare şi evoluţiei acestor ţări

1. Nivelul scăzut al veniturilor, care nu permit satisfacerea necesităţilor

elementare ale populaţiei.

Acesta se datorează:

- gradului redus de dezvoltare al producţiei de bunuri materiale şi servicii (atât

cantitativ cât şi calitativ) comparativ cu nivelul atins de ţările dezvoltate.

- capacitatea redusă de prelucrare eficientă a resurselor naturale şi grad redus

de ocupare a populaţiei active;

- creştere demografică (s-a produs o explozie demografică) , ritm mediu de

creştere al populaţiei de 2,2% faţă de aprox.1% cât s-a înregistrat în ţările dezvoltate;

- pondere foarte mare a populaţiei rurale în totalul populaţiei, 83% în ţările

slab dezvoltat; 65% în ţările în curs de dezvoltare, faţă de ţările dezvoltate în care

ponderea populaţiei rurale este între 5 – 22%;

- nivel foarte scăzut de instrucţie; rata ridicată de analfabetism (două din trei

persoane adulte sunt analfabete) .

2. Deformarea structurală exprimată într-o specializare de ramură îngustă;

existenţa unor disproporţii între sectorul primar, secundar şi terţiar; dezechilibre în

industrie şi agricultură etc.

3. Coexistenţa mai multor tipuri de economii cum ar fi :

economia de subzistenţă în sectorul natural;

economia de piaţă simplă specifică micii producţii de mărfuri;

economia de piaţă intensivă – în sectoarele economice moderne.

4. Existenţa unor sisteme economice şi a unor structuri instituţionale

eterogene, sisteme economice pluraliste, aflate într-un proces permanent de ajustare,

consolidare, întrepătrundere şi tranziţie.

1. Care sunt criteriile de împărţire a ţărilor lumii în ţări sărace şi ţări bogate? Vezi pag. 892. Prin ce se caracterizează subdezvoltarea? Vezi pag. 901.

FCaracteristici

91

2.

11.2. Cauzele subdezvoltării

Cauzele subdezvoltării pot fi: interne şi externe.

A. Cauze interne – sunt determinate de resursele naturale şi umane, de factorii

economici şi politici din ţările respective:

Resursele naturale – ţările cele mai slab dezvoltate au avut de regulă cele mai

puţine resurse naturale, care sunt repartizate inegal între oameni. Dar au fost

descoperite şi utilizate noi resurse, astfel încât ele să nu constituie o piedică pentru

ţările în curs de dezvoltare.

Resursele agricole – pe ansamblul ţărilor în curs de dezvoltare, agricultura nu

poate satisface necesităţile lor de consum, aceste ţări fiind în poziţia de importatori de

astfel de produse.

Resursele umane – au fost şi rămân unul din factorii cei mai abundenţi ai

acestor ţări. Dar creşterea numerică a populaţiei nu a dus la creştere economică.

Explozia demografică din aceste ţări a dus (în multe cazuri) la scăderea nivelului

venitului pe locuitor, cu consecinţe negative asupra nivelului de trai al populaţiei (al

calităţii vieţii).

Subdezvoltarea a fost agravată datorită unor regimuri politice dictatoriale.

B. Cauze externe: asuprirea colonială, deposedarea de bogăţiile naturale,

războaiele de cotropire, politicii financiar – monetare defavorabile pentru ţările slab

dezvoltate sau în curs de dezvoltare etc.

11.3. Politici şi strategii

Dintre tipurile de strategii de dezvoltare economică s-au detaşat următoarele:

FCauzele

subdezvoltări

FPolitici şistrategii

92

a. „dezvoltarea spre interior”;

b. „dezvoltarea spre exterior”;

c. „dezvoltarea endogenă”.

a. Strategia „dezvoltării spre interior” pune în centrul procesului

dezvoltării, accelerarea creşterii economice, creşterea venitului naţional. Instrumentul

esenţial al promovării acestei strategii este industrializarea economiilor naţionale prin

substituirea importurilor cu produse proprii şi promovarea exporturilor.

b. Strategia „dezvoltării spre exterior” – constă în accelerarea procesului

dezvoltării prin participarea cât mai intensă şi eficientă a economiilor naţionale la

relaţiile economice internaţionale, în vederea obţinerii de cât mai multe lichidităţi

(mijloace de plată internaţionale).

c. Strategia dezvoltării endogenă – defineşte dezvoltarea drept un proces

complex, care integrează toate sferele producţiei sociale, toate ramurile de bază ale

economiei (industria şi agricultura). Sarcina acestui tip de strategie constă în

îmbinarea şi corelarea optimă a producţiei de bunuri cu sistemul structurilor sale

economice, sociale, politice, culturale, educaţionale etc.

Direcţii principale de acţiune pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă a

populaţiei acestor ţări:

1. Dezvoltarea agriculturii în corelaţie cu promovarea unor politici de

industrializare a produselor agricole, datorită faptului că aceste ţări deşi au o

economie predominant agrară nu-şi pot satisface necesarul de produse

agroalimentare.

2. Promovarea în întreaga economie naţională a progresului tehnico-

ştiinţific, a investiţiilor şi inovaţiilor.

3. Formarea cadrelor calificate şi înalt specializate (naţionale), în

concordanţă cu nevoile stringente ale economiei şi cu tendinţele ştiinţei şi tehnicii.

Aceasta presupune dezvoltarea şi modernizarea învăţământului pentru a putea utiliza

cu maximum de eficienţă noile tehnologii agricole şi industriale.

4. Formarea capitalului şi realizarea de investiţii

Acumularea de bunuri investiţionale implică, pe termen scurt, sacrificarea

consumului. Dar pentru ţările slab dezvoltate, unde consumul este foarte scăzut,

posibilităţile de economisire şi de investiţii sunt aproape inexistente. Această situaţie

este denumită „cercul vicios al sărăciei”(Ragmar Hlikse). Este consecinţa relaţiei

93

ofertă-cerere. Oferta este mai mică datorită posibilităţilor reduse de economisire,

urmare a unei productivităţi reduse a muncii, a lipsei de capital. Cererea este de

asemenea mică, nu este stimulată, datorită puterii de cumpărare scăzută determinată

de nivelul redus al venitului (care la rândul său este consecinţa unei productivităţi

scăzute a muncii etc.).

În concluzie, cu toate că subdezvoltarea este o problemă a fiecărei ţări, pentru

a fi înlăturată, ţările respective trebuie să-şi intensifice eforturile şi să fie sprijinite

real şi eficient de întreaga comunitate internaţională.

1. Care sunt cauzele subdezvoltării? Vezi pag. 912. Ce strategii de dezvoltare economică cunoaşteţi? Vezi pag. 921.

2.


INTEGRAREA ECONOMICĂ

Integrarea economică internaţională reprezintă procesul complex de

adâncire a interdependenţelor dintre economiile diferitelor ţări, proces care se

concretizează în formarea de grupuri regionale, subregionale, zonale etc., cu caracter

economic, urmărindu-se dezvoltarea colaborării economice dintre statele respective.

La baza acestui proces stau numeroşi factori de ordin economic, social,

politic, istoric, dintre care cei mai importanţi sunt:

a) amplificarea interdependenţelor economice dintre state în perioada

postbelică;

b) progresul tehnico-ştiinţific şi tendinţele de mondializare a fluxurilor

economice;

FIntegrareaeconomică

internaţională

94

c) creşterea rolului statului;

d) contradicţia dintre acumularea de capital şi creşterea capacităţilor de

producţie pe de o parte şi limitele pieţelor naţionale (de utilizare a acestui potenţial)

pe de altă parte;

e) accentuarea concurenţei pe piaţa mondială şi necesitatea coordonării

acţiunilor pentru promovarea intereselor economice ale ţărilor membre (ale

grupurilor economice participante la integrare).

Integrarea economică este un proces complex de dezvoltare a economiei

mondiale în condiţiile contemporane, care se bazează pe o treaptă calitativ nouă,

superioară a interdependenţelor şi specializărilor între economiile diferitelor state şi

este determinată de un ansamblu de factori între care un rol esenţial îl are revoluţia

tehnico-ştiinţifică contemporană.

12.1. Cauzele integrării economice

După cel de-al II-lea război mondial au avut loc schimbări profunde şi

complexe în economia mondială astfel o serie de ţări care au suferit pierderi mari în

război (ex. Germania şi Japonia) şi-au refăcut economia pe o bază tehnică modernă.

Creşterea economică a acestor ţări a devenit atât de mare încât a fost apreciată pe plan

mondial ca un adevărat miracol („miracolul vest-german”; „miracolul japonez”). La

acest proces de constituire a unor noi centre de putere economică , un rol determinant

l-a avut revoluţia tehnico-ştiinţifică, care s-a declanşat în anii 1950-1955 şi care a

determinat schimbări profunde în repartiţia pe ramuri, în diviziunea internaţională a

muncii şi în comerţul exterior.

Cauzele integrării economice sunt multiple, grupate astfel:

1. Apariţia şi manifestarea în forme tot mai accentuate a contradicţiei

între posibilităţile de creştere a producţiei şi capacitatea restrânsă a pieţelor

naţionale. Această contradicţie nu a fost resimţită imediat după cel de al II-lea război

mondial, deoarece nu era încheiată refacerea economică. Dar odată refăcută economia

(potenţialul tehnico-economic) pe baze noi (sub influenţa revoluţiei tehnico-

ştiinţifice) a dus nu numai la depăşirea rapidă a nivelului antebelic, dar şi la apariţia

unei contradicţii evidente între posibilităţile de producţie mari şi foarte mari (de care

dispuneau multe firme) şi cadrul îngust sau foarte îngust al pieţelor naţionale.

FIntegrareaeconomică

95

2. Gradul înalt de concentrare a producţiei şi de centralizare a

capitalurilor , pe de o parte, limitele şi restricţiile mişcării libere a capitalurilor

şi a forţei de muncă pe de altă parte. Pe măsură ce potenţialul tehnico economic se

reface şi, sub influenţa revoluţiei tehnico-ştiinţifice, s-au produs mutaţii profunde în

raportul de forţe economice din cadrul diferitelor ţări şi a determinat creşterea

gradului de concentrare a producţiei şi de centralizare a capitalului, element hotărâtor

care asigura succesul în lupta de concurenţă.

3. Necesitatea capitalurilor din ţările situate într-o anumită zonă şi de a-şi

promova şi apăra „în comun” interesele, ameninţate de concurenţi internaţionali

foarte puternici. Exemplul cel mai concludent îl constituie ţările din Europa

Occidentală deoarece fiecare ţară în parte s-a simţit prea slabă pe pieţele mondiale în

faţa concurenţei S.U.A. şi a Japoniei. Deci numai prin unirea ţărilor respective în

cadrul Comunităţii Economice Europene, ţările occidentale puteau să facă faţă

concurenţei internaţionale şi îşi puteau apăra în comun interesele.

4. Constituirea de mari firme (de stat sau mixte) a căror activitate

depăşeşte graniţele naţionale şi care prin măsuri comune au căutat să-şi asigure

funcţionarea optimă într-un spaţiu lărgit. Obiectivul esenţial al progresului acestor

firme integrate internaţional a fost uniunea vamală.

5. Interesele comune ale ţărilor dezvoltate de a menţine şi dezvolta

relaţiile cu fostele ţări coloniale, devenite independente (de unde acestea îşi

procurau în cea mai mare parte resursele necesare).

1. Ce este integrarea economică? Vezi pag. 942. Care sunt cauzele integrării economice? Vezi pag. 94-951.

2.

96

12.2. Principalele etape şi forme de integrare economică

Primele încercări de a crea uniuni vamale au existat între anii 1947-1950, de

exemplu: „Francital” (între Franţa şi Italia) „Fibenal” (între Franţa, Italia, Belgia,

Olanda, Luxemburg) dar cu excepţia celei din cadrul „Benelux”-ului toate au eşuat.

Procesul de integrare a parcurs următoarele etape:

Prima etapă a procesului de integrare a avut o triplă evoluţie în Europa

apuseană, în Europa răsăriteană şi în America de Nord.

În Europa Occidentală prima organizaţie economică internaţională a fost

Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului(CECO) înfiinţată în aprilie 1951 pe

baza planului Schumman (pe atunci ministru de externe al Franţei); ţările membre:

Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda.

În Europa Răsăriteană a luat fiinţă în 1949 Consiliul de Ajutor Economic

Reciproc (CAER) la care participau Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia şi URSS,

Ungaria şi România.

Pe continentul nord american s-a realizat o integrare economică între SUA şi

Canada.

A doua etapă a procesului de integrare a început la Roma în anul 1957 prin

semnarea a două tratate cu privire la Comunitatea Europeană a Energiei Atomice

(EURATOM) şi Comunitatea Economică Europeană CEE cunoscută sub numele de

„Piaţa Comună”, la care participau aceleaşi ţări ca şi în cadrul CECO.

În 1960 a fost semnată Convenţia de la Stockholm (ca o reacţie faţă de

constituirea CEE) prin care a luat fiinţă Asociaţia Europeană a Liberului Schimb

(AELS) între Austria, Danemarca, Elveţia, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia,

Suedia, ulterior au mai aderat Finlanda, Irlanda, Lichtensthain.

Tot în 1960 prin tratatul încheiat la Montevideo, a luat fiinţă Asociaţia Latino-

Americană a Comerţului Liber (ALALC) – ţări membre Argentina, Brazilia, Chile,

Paraguay, Uruguay, apoi au aderat Columbia, Ecuador, Venezuela, Bolivia.

Tot în 1960 a luat fiinţă Piaţa Comună din Ameriaca Centrală – ţări membre:

Guatemala, Salvador, Honduras şi Nicaragua la care a aderat în 1973 şi Costa Rica.

97

În Africa în 1963 s-a creat Organizaţia Unităţii Africane – a luat astfel fiinţă

Comunitatea statelor din Africa de Vest (CEDEAO) iar în 1964 Uniunea Vamală şi

Economică a Africii Centrale (UDEAC).

În Asia în 1967 a luat fiinţă Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est

(ASEAN) între Filipine, Indonezia, Malaezia, Singapore şi Thailanda.

A treia etapă a început prin semnarea la Paris în 1973 a unui tratat de fuziune

a celor trei comunităţi europene CECO, EURATOM şi CEE.

Încheierea de acorduri comerciale de către CEE cu fiecare ţară membră a

AELS a făcut ca zona de comerţ liber să cuprindă 17 ţări.

-1973 – a luat fiinţă Piaţa Comună a ţărilor din zona Caraibelor (CARICOM)

-1973 – a luat fiinţă Sistemul Economic Latino-American (SELA)

A patra etapă:

A. În Europa Occidentală în urma Tratatului de la Maastricht au aderat la CEE

şi trei ţări din fostul AELS (Austria, Finlanda şi Suedia), s-a continuat Uniunea

Europeană. Începând cu ianuarie 1993 Uniunea Europeană împreună cu celelalte ţări

ale AELS, formează una din cele mai mari pieţe integrate din lume – „Spaţiul

Economic European” (SEE) care dispune de aproximativ 385 milioane consumatori.

B. În America de Nord a intrat în vigoare începând cu ianuarie 1994 (ca o

reacţie la extinderea şi consolidarea Uniunii Europene) Acordul Liberului-Schimb

Nord –American (ALENA) format de SUA, Canada şi Mexic care dispun de

aproximativ 400 milioane consumatori.

C. În Asia se constituie Cooperarea Economică a Asiei-Pacific (APEC).

D. În Europa Răsăriteană s-a desfiinţat CAER.

A cincea etapă:

În mai 2004, au aderat la UE zece ţări din fostul lagăr socialist (Cehia,

Polonia, Ungaria, Slovacia, Slovenia, Letonia, Estonia, Lituania, Malta şi Cipru)

12.3. Uniunea Europeană (U.E.)

Înfiinţată în 1957 sub denumirea de Piaţă Comună (reunind şase ţări: Belgia,

Franţa, RFG, Italia, Luxemburg, Olanda) Pe măsură ce şi-a realizat obiectivele şi şi-a

consolidat poziţiile strategice, şi-a sporit şi numărul de membrii astfel în 1973 au

aderat Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie, în 1981, Grecia , în 1986 Spania şi

98

Portugalia, în 1994 Austria, Finlanda, Suedia şi Norvegia; în 2004 Cehia, Polonia,

Ungaria, Slovacia, Slovenia, Letonia, Estonia, Lituania, Malta şi Cipru, în 2007

Bulgari şi România.

Factorii care au determinat înfiinţarea U.E.:

aplicarea planului Marshall;

avantajele economice ale integrării;

reconcilierea franco-germană după cel de al doilea război mondial;

ca o reacţie la puterea sovietică.

Fazele parcurse:

eurooptimism (1957-1973);

europesimism (1974-1985);

eurooptimism (1986-2001).

În 1979 s-au desfăşurat primele alegeri pentru Parlamentul European, prin vot

universal deschis

În 1985 a fost adoptată „Cartea Albă” – un sistem de 300 de reglementări

juridice (pe 11 domenii).

În 1987 - „Actul unic european” care încadra membrii Comunităţii europene

într-o piaţă unică de bunuri, servicii, forţă de muncă, capitaluri etc.

În 1988 - Summitul european de la Hanovra.

În 1992 s-a încheiat Tratatul de la Maastricht care stabilea coordonatele unei

uniuni politice şi a unei uniuni economice şi monetare (UEM).

În 1997 s-a semnat Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare în 1999.

În 2001 s-a semnat Tratatul de la Nisa, intrat în vigoare în 2003.

Obiectivele U.E.

1. Constituirea uniunii vamale (astfel încât să se ajungă în final la libera

circulaţie a mărfurilor şi serviciilor. S-au redus treptat, până la lichidare, tarifele

vamale, precum şi contingentările (între ţările membre C.E.E.) concomitent cu

instituirea unui tarif vamal extern comun faţă de ţările terţe;

2. Liberalizarea circulaţiei capitalurilor;

3. Libera circulaţie a forţei de muncă – posibilitatea migrării forţei de

muncă în interiorul C.E.E.;

4. Piaţa comună agricolă, care şi-a propus următoarele obiective:

99

– pe plan intercomunitar

libera circulaţie a produselor;

achiziţionarea cu prioritate a produselor din comunitate.

– pe plan extracomunitar

definirea unui sistem uniform de protecţie, care să asigure producătorilor

comunitari o situaţie privilegiată faţă de concurenţii lor din ţările terţe.

5. Uniunea economică şi monetară (ECU-monedă de cont, definită printr-un

coş valutar, revăzut la fiecare 5 ani). Sistemul monetar vest-european (SME) s-a

înfiinţat la Bruxelles în 1978 şi a intrat în vigoare în 1979.

În ianuarie 1999 s-a creat moneda europeană – ().

Realizarea obiectivelor şi rolul celor trei comunităţi europene CECO, CEE,

EURATOM este asigurată prin intermediul instituţiilor comunitare.

Sistemul Instituţional Comunitar cuprinde:

- Consiliul de miniştrii (a cărui preşedinţie este deţinută câte 6 luni, prin

rotaţie, de fiecare membru);

- Consiliul European (care se reuneşte cel puţin de 2 ori pe an);

- Parlamentul European (ales în 1979, nu are putere legislativă);

- Curtea Europeană de Justiţie (alcătuită din 15 judecători şi dispune de 500

de specialişti şi funcţionari);

- Comisia Europeană (are 25 de direcţii generale cu 2000 de specialişti).

Comisia Europeană administrează 4 fonduri:

Fondul social european

Fondul european de orientare şi garantare agricolă

Fondul european de dezvoltare regională

Fondul european de dezvoltare

- Curtea de Conturi (formată din 15 membri numiţi pe o perioadă de 6 ani de

către Consiliu. Dintre membrii Curţii este ales un preşedinte pe o perioadă de 3 ani).

„Uniunea Europeană este o formă avansată de integrare economică

internaţională demonstrată prin multiplele sale efecte: economice, sociale,

culturale, financiar-monetare, de stabilitate regională etc., fiind un important

centru de putere economică”, unul dintre cei trei poli economici ai lumii.

100

1. Care sunt principalele forme de integrare economică şi etapele parcurse? Vezi pag. 96-972. Care sunt obiectivele Uniunii Europene? Vezi pag. 98-991.

2.

12.4. România, stat membru al Uniunii Europene începând cu 1 ianuarie

2007

Relaţiile României cu CE datează din anul 1980 când a fost semnat primul

acord comercial al CE cu o ţară din Europa de est.

Un nou acord de comerţ şi cooperare a intrat în vigoare în mai 1991, iar în

primăvara anului 1992 au început negocierile pentru încheierea Acordului de

Asociere la Uniunea Europeană, acord semnat la sfârşitul aceluiaşi an, România

devenind una dintre cele 6 ţări asociate la UE (Bulgaria, Republica Cehă, Ungaria,

Polonia, România şi Republica Slovacă). Semnarea şi aplicarea acestui Acord (intrat

în vigoare la 1 februarie 1995) constituie începutul unei etape noi în relaţiile

României cu UE, prevăzând crearea treptată a cadrului legislativ şi instituţional

pentru integrarea ţării noastre ca membru cu drepturi depline în Uniunea Europeană.

În perioada martie-iunie 1995 a fost elaborată Strategia naţională de pregătire

a aderării României la UE şi la 22 iunie 1995, în cadrul Consiliului European de la

Cannes, a fost depusă cererea oficială de aderare a României la Uniunea Europeană.

Momentul începerii negocierilor de aderare urma să fie determinat de

Consiliul Uniunii pe baza evaluării progreselor României în îndeplinirea criteriilor de

aderare, criterii stabilite în 1993 de Uniunea Europeană pentru toate ţările central şi

est-europene candidate la aderare şi cunoscute drept criteriile de la Copenhaga.

101

În iulie 1997 în documentul intitulat Agenda 2000, Comisia Europeană a

evaluat cererile de aderare ale ţărilor semnatare ale Acordurilor de Asociere şi a decis

că în România procesul de reformă trebuie accelerat în vederea creării unei economii

de piaţă funcţionale.

În urma unei noi evaluări, în decembrie 1999, cu ocazia reuniunii Consiliului

European de la Helsinki, România a fost nominalizată să păşească în următoarea

etapă a procesului aderării, şi anume de Parteneriat pentru Aderare.

Încheierea de către România a capitolelor de negociere la sfârşitul anului 2004

şi declararea, în anul următor, a economiei româneşti ca fiind economie funcţională

de piaţă au reprezentat ultimele etape înainte de primirea ţării noastre în sânul familiei

unite europene.

Integrarea României în UE nu s-a produs instantaneu, o dată cu data aderării,

1 ianuarie 2007, ci este un proces complex, de durată, care depinde de evoluţiile

interne legate de înfăptuirea reformei economice, în primul rând de respectarea de

către România a priorităţilor stabilite prin Parteneriatul pentru Aderare.

1. Care au fost principalele momente care au marcat istoricul aderării României la UE? Vezipag. 100-101

1.



324-326, 347-352.

2. Popescu C., Economie, Ed. Bibliotheca, Târgovişte, 2009, pag. 267-277,

279-287, 289-301, 304-309.

102

3. Ciucur D., Gavrilă I., Popescu C-tin. – ,,Economie”, Ed. Tribuna

Economică, Bucureşti, 2004.

4. Popescu C., – „Economia protecţiei mediului”, Ed. Bibliotheca,

Târgovişte, 2004.

Date post:	29-Dec-2015
Category:	Documents
Upload:	ala-bala-portocala
View:	45 times
Download:	7 times

An I, Sem. II Macroeconomie_Id_2010

Documents